discursul religios şi revelarea de către el a unui „cuvânt anterior şi exterior"44. Dacă acesta din urmă se raportează
la acum-ul său pornind de la o exterioritate absolută şi transcendentă, discursul filosofie, prin funcţia lui de comentariu, urmăreşte în schimb să explice modul în care
„discursuri pronunţate şi efectiv situate" pot constitui suportul unui adevăr care face posibilă descifrarea unei
,,raţiuni a lumii" 45•
Prin aceste patru funcţii - justificare, interpretare, critică, comentariu - caracterizează Foucault singularitatea discursului filosofie, precum şi locul şi funcţionarea lui specifice în sânul reorganizării „regimului general al discursului" 46 care a avut loc în secolul al XVII-lea.
Relatia
,
cu acum-ul si
I
sistemul acestor functii
I
dis-
cursive constituie cele două prime niveluri ale analizei arheologice a discursului filosofie. Dar acesta câştigă în amploare şi în complexitate când Foucault introduce 352
Situaţia
un al treilea nivel de analiză: ,,reţelele teoretice"47 care constituie „cele mai mari planuri organizatoare ale filosofiei"48. Fiecare functie se exercită în sânul acestor reţele, dând astfel naştere la patru cupluri de „construcţii discursive", ai căror termeni sunt exclusivi între ei, căci marchează „puncte de alegere"49. Justificarea se împlineste astfel fie într-o teorie a dezvăluirii, fie într-o teorie I
a manifestării; interpretarea, fie într-o analiză genetică, fie într-o cercetare a sensului; critica, fie într-o explicaţie care descompune aparenţa, fie într-o descoperire a implicitului sau a inconştientului; comentariul, în sfârşit, fie în ordinea enciclopedică a cunoaşterilor, fie în reculegerea indefinită a memoriei50• La rândul lor, aceste reţele teoretice guvernează înlănţuirea „elementelor manifeste"
ale discursului filosofie şi dau naştere unui al patrulea nivel de analiză arheologică, cel al „domeniilor primare"
sau al „marilor sarcini" ale filosofiei: teoria subiectului, descoperirea unei semnificaţii fundamentale şi originare, transformarea practică a lumii cotidiene, enunţarea unui logos sau a unei raţiuni a lumii51•
Un al cincilea şi ultim nivel de analiză ia naştere când Foucault descrie constrângerile care condiţionează
posibilitatea pentru funcţiile discursive, reţelele teoretice cu punctele lor de alegere şi domeniile primare de a se lega între ele. Aceasta se face prin intermediul unor teme, probleme, concepte sau doctrine care servesc drept instrumente de conexiune şi constituie ceea ce Foucault numeşte „unităţi sintactice" 52• Conexiunile sunt operate, în primul rând, prin doctrina certitudinii sau prin cea a fenomenului care articulează funcţia discursivă a justificării şi cea a interpretării (precum şi reţelele teoretice 353
M ichel Foucault
şi domeniile primare corespondente); în al doilea rând, doctrinele genezei erorilor în corp şi în imaginaţie şi ale unei 11analitici a finitudinii" ataşează funcţia interpretării de cea a criticii; în al treilea rând, doctrina examinării exhaustive a aparenţelor şi cea a dezalienării produse de o conştientizare asociază funcţia critică şi cea a comentariului; în sfârşit, doctrina enciclopediei, permiţând Luminilor să se răspândească în lume, şi cea a istoriei închid cercul conexiunilor funcţionale legând funcţia comentariului de cea a justificării53•
Desigur, în perspectiva foucaldiană, domeniile primare şi unităţile sintactice cu clasele lor de concepte nu sunt decât 11elaborări secundare" 54; ele nu constituie nici condiţiile de posibilitate, nici necesităţile intrinseci ale discursului filosofie. Şi totuşi restituie 11corpul vizibil" al filosofiei de care 11s-au ataşat istoricii filosofiei, ca si
I
cum acesta ar fi fost fondul inalterabil si
I
constant
din care se năşteau unele după altele toate filosofiile" 55•
Actualizarea masei enunţurilor filosofice devine posibilă, pe de o parte, prin raportul lor intrinsec cu subiectul care filosofează, precum şi cu locul şi momentul din care el vorbeşte (acum-ul discursului filosofie) şi, pe de altă
parte, prin constrângerile funcţionale care îi sunt asociate. În acest fel, arheologia căreia i se dedică Foucault
· urmăreşte nu numai să descrie altfel emergenţa şi mutaţiile istorice care, începând cu secolul al XVII-lea, au caracterizat discursul filosofie, ci şi să resoarbă în aceeaşi descriere diferitele modalităţi ale practicii istoriei filosofiei. În acest manuscris, Foucault ia astfel poziţie faţă de istoricii filosofiei din epoca lui (mai ales Martial Gueroult şi Jules Vuillemin, dar şi Ferdinand Alquie şi 354
