Situaţia
al ficţiunii, al limbajului cotidian şi cu cel al exegezei religioase. Desigur, în Cuvintele şi lucrurile, analiza epistemelor evocă deja relaţii cu alte tipuri de discurs, mai ales filosofie şi literar; dar ansamblul acestor raporturi nu face încă obiectul unei descrieri arheologice a gândirii66• Pe de o parte, pentru că, aşa cum arată Foucault în Discursul filosofie, dispoziţia generală a discursurilor nu poate fi abordată înainte de a fi tematizat raportul cu actualitatea, ca soclu permiţând degajarea distanţelor dintre un discurs şi altul. Pe de altă parte, pentru că, în Cuvintele şi lucrurile, ştiinţa nu este încă foarte exact considerată sub unghiul discursurilor, nici, într-un mod mai apăsat, ca un discurs caracterizându-se prin suprimarea ori neutralizarea raportului pe care-l întreţine cu acum-ul său.
Dacă în notele care însotesc redactarea Discursului filosofie întâlnim curioasa definiţie a filosofiei ca „discurs al discursurilor"67 este nu atât fiindcă Foucault ar dori să
revendice primordialitatea unui discurs filosofie în raport cu toate celelalte discursuri, cât mai ales din cauza istoricizării arheologice a statutului discursiv al filosofiei: condiţiile sale de posibilitate se deschid astfel pornind de la diagnosticul „crizei" filosofiei, inaugurată în secolul al XIX-lea şi care constituie încă, după Foucault, actualitatea ei.
Departe de istoria filosofiei aşa cum fusese practicată
până atunci, o asemenea istoricizare nu se sprijină pe existenţa unui „domeniu prealabil şi autonom care ar fi filosofia însăşi în plenitudinea drepturilor sale", situată în „câmpul prediscursiv" anterior oricărei puneri în discurs posibile68• Într-adevăr, dacă „filosofia preexist[a]
discursului său" şi poseda deja în sine „propriile legi", 357
Michel Foucault
ar fi în măsură să prescrie „de departe modul în care se poate, în care trebuie transcrisă în enunţuri" 69• Asta ar face atunci, din „comentariul unei filosofii, ceea ce se numeşte în mod curios «istoria» ei", un mijloc de a restitui acest nucleu prediscursiv aşa cum se manifestă
el în fiecare discurs filosofie particular, fie prin „pura arhitectură a conceptelor", fie printr-o „experienţă unică, modulându-se indefinit", fie, în cele din urmă, prin
,, jocul propoziţiilor fundamentale care formează o axiomatică 7
" 0 . Discursul istoricului filosofiei ar trece astfel iremediabil „pe lângă opera analizată", propunându-şi
„să spună negânditul gândirii, adică ceea ce domneşte dedesubtul tuturor discursurilor"71•
Foucault însă consideră că descrierea funcţională -
elaborată în arheologia lui - a discursului filosofie nu trece pe lângă operele analizate deoarece ea se menţine integral „în elementul acestui discurs"72, fără a recurge la un câmp exterior. Istoricii filosofiei au avut dreptate, desigur, să afirme că, spre deosebire de istoria ştiinţelor sau a literaturii, istoria filosofiei face parte din filosofie. Cu toate acestea, ei nu au perceput faptul că ea se aşază în întregime „în funcţionarea discursului filosofic"73 şi că marile tipologii, aşa cum le retrasează Foucault (istoria filosofiei ca sistem, ca experienţă, ca ideologie şi ca descifrare74), corespund şi ele unor „moduri de funcţionare a discursului filosofie faţă de el însuşi" 75• Demersul arheologic desfăşurat de Foucault deschide prin urmare o dimensiune istorică în chiar sânul discursului filosofie. Timpul se vede astăzi transformat într-un „spaţiu de posibilităţi simultane", iar mitul unei istorii care e „făcută dintr-o continuitate de cauze şi efecte, [ce] are determinaţii profunde, 358
Situaţia
[şi care] duce de la o origine surdă către o claritate a unui orizont ce nu încetează să se îndepărteze"76 poate fi în sfârsit respins. Foucault face să se ivească „interstitiul J
I
operelor", definindu-le „succesiunea în simultaneitatea posibililor", adică „acolo unde ele se menţin împreună" 77•
Efectul Nietzsche
Reinterogată prin metoda arheologică, istoria filosofiei nu constituie deci de-acum înainte decât un
„moment funcţional" al discursului filosofie. Această
operaţiune devine posibilă, după Foucault, prin „faptul istoric că filosofia, cel puţin în forma pe care i-am cunoscut-o până acum, este pe cale să dispară"78• Nu ne mai întrebăm în ce calitate şi în ce condiţii poate discursul filosofie să articuleze adevărul, pornind de la propriul acum. Ceea ce cerem filosofiei este mai degrabă
,,de a spune care este acest eveniment - această deschidere nenumită încă în interiorul căreia vorbeşte"79•
Pentru a înţelege în ce fel a putut să ia naştere demersul arheologic, Foucault abordează această nouă mutaţie a discursului filosofie care se operează la Nietzsche.
Gândirea acestuia bulversează, într-adevăr, toate condiţiile care îngăduiseră odinioară filosofiei carteziene şi postcarteziene să se disocieze de alte tipuri de discurs şi să „ vorbească pornind de la un punct, de la un loc şi de la un subiect care constituiau acum-ul său", justificat la rândul său „ca suport al unui discurs universal adevărat"80•
În gândirea lui Nietzsche, nihilismul şi moartea lui Dumnezeu indică mai întâi sărăcirea discursivă a filosofiei, 359
