Michel Foucault
care şi-a pierdut de acum înainte toate obiectele sale, precum şi conceptele şi formele pentru a le gândi. Ea nu mai poate îndeplini funcţia de justificare sau de legitimare a unui adevăr asigurat odinioară prin discursul său - altfel spus, ceea ce, după secolul al XVII-lea, îi permisese să se distingă de discursul ştiinţific; se limitează mai degrabă să
enunţe ceea ce o îndepărtează atât de mult de adevăr" 81•
Înfăţişându-se la Nietzsche ca eternă reîntoarcere, filosofia încetează apoi să fie un discurs care se repliază pe originea lui şi devine, dimpotrivă, un discurs care reîncepe mereu.
Funcţia de interpretare sau de reflecţie care separase filosofia de ficţiune nu mai este astfel posibilă: filosofia, la fel ca ficţiunea, este chemată să-şi inventeze acum-ul în fiecare clipă în care acesta irupe în discursul său. Apoi, condamnând la uitare tot ceea ce există încă metafizic în el, Nietzsche împiedică discursul filosofie să-şi exercite funcţia critică, acea funcţie care, în mod tradiţional, o deosebea de limbajul obişnuit. În loc de a fi „discurs despre lume şi exigenţa unei practici" 82, el se identifică de-acum cu cotidianul pentru a-l înfrunta cu „lovituri de ciocan" 83
în „clipa supremă în care timpul lumii se întoarce asupra lui însuşi"84• Discursul filosofie enunţă diferenţa pe care actualitatea nu încetează să o inaugureze - şi prin asta devine, de altfel, şi diagnosticul act filosofie. În sfârşit, ca ascultare a „ceea ce va să vină", discursul filosofie nu mai este în stare să asigure funcţia de comentariu prin care enunţa sau interpreta logosul lumii şi care-l deosebea înainte de exegeza religioasă. Filosofia, la Nietzsche, devine dimpotrivă un discurs „care anunţă zorii zilei [ ... ] pentru a pregăti căile unui alt cuvânt [ ... ] [căruia] încearcă să-i restituie eternul murmur" 85•
360
Situaţia
Ştergerea liniei care, după Descartes, separase filosofia de nonfilosofie stă mărturie pentru importanţa radicală a „crizei" inaugurate de Nietzsche şi care, după
Foucault, n-a încetat să se agraveze după el. Filosofia se vede de-acum atribuită, prin această criză, unui spaţiu discursiv indefinit în care se simte iremediabil pierdută.
Dacă mai poate fi calificată drept „discurs al discursurilor", asta se întâmplă doar cu condiţia de a trece de la genitivul subiectiv la genitivul obiectiv: după Nietzsche, filosofia se strecoară în interstiţiile dintre un discurs şi altul şi nu poate aşadar să vorbească decât de la extremitatea sa, acolo unde se macină solul care definise odinioară limitele şi condiţiile sale de posibilitate. Astfel, discursul filosofie nu mai restituie „un adevăr fără chip care învăluie spaţiul şi domină timpul", ci, mai degrabă,
,, vidul, fără viitor şi fără bogăţie, al astăzi-ului său"86.
Totuşi „percepţia negativă" a filosofiei căreia îi dă naştere această criză nu este, pentru Foucault, decât efectul unei „obişnuinţe cu vechile discursuri ale filosofilor".
În realitate, pe măsură ce filosofia se articulează cu alte discursuri, ,,o întreagă bogăţie e pe cale să ia naştere", constând în ceea ce el numeşte „acte filosofice"87•
Într-un interviu apărut în septembrie 1967, Foucault menţionează, printre aceste acte filosofice introduse de gândirea lui Nietzsche, ,,efortul diagnosticului" ce constă în a se întreba: ,,Cine suntem astăzi? Care este acest
«astăzi» în care trăim?"88 Abordând chestiunea diagnosticului, Foucault subliniază că arheologia aparţine acestui nou mod de discurs filosofie. Acest „efect Nietzsche"
structurează cele două mari momente care jalonează arheologia discursului filosofie pe măsură ce ea se apropie 361
Michel Foucault
de actualitatea care suntem noi, de diferenţa pe care o introduce în prezentul nostru şi de forma pe care o capătă
filosofia astăzi. Primul moment constă în a da socoteală
de eforturile parţiale sau neîncheiate ale filosofilor careau încercat, după Nietzsche, să răspundă crizei filosofieimaterializate în gândirea lui. Al doilea moment dezvoltă
până la consecinţele sale cele mai grele şi mai actualesarcina nietzscheană a diagnosticului care atribuie filosofului rolul de a spune „ceea ce se petrece" 89•
A filosofa după Nietzsche
În Capitolul 12 din Discursul filosofie, Foucault descrie principalele tentative postnietzscheene de a facefaţă „descompunerii discursului filosofic"90. Foucaultle resituează „într-un spaţiu discursiv în care [discursulfilosofie] nu mai poate avea acelaşi amplasament, niciaceleaşi însuşiri"91• Cu o singură excepţie, asupra căreiaFoucault se apleacă la sfârşitul capitolului, filosofiile pecare le abordează - pozitivismul logic, ontologia, descrierea trăitului şi analiza structurilor, asociate cu BertrandRussell şi Ludwig Wittgenstein, respectiv cu MartinHeidegger, cu Jean-Paul Sartre şi, într-un mod ceva maieliptic, cu Karl J aspers - se dovedesc toate incapabilesă ajungă la coerenţa pe care o urmăresc. Străduindu-sesă redefinească limitele discursului filosofie, ele se mărginesc la dimensiunea „acceptată «naiv» a unuia dincele patru tipuri de discurs cărora filosofia li se opuneaîn mod tradiţional" 92• Cu alte cuvinte, ele se sprijină
rând pe rând pe o aceeaşi operaţie de reducere a filosofiei la unul sau altul din discursurile de care se separase 362
