Nu poate fi redus nici la un subiect „efectuând actele de vorbire" 3 0, căci acest subiect nu se constituie decât în discursul însuşi. Noţiunea de discurs are, în Cuvintele şi lucrurile, un statut foarte special: localizat înăuntrul epistemei clasice, ea indică principiul de unitate al gramaticii generale şi, prin asta, un raport ştiinţific cu modul de a fi al semnului în epoca clasică31 • În Discursul filosofie, această
noţiune este în schimb semnificativ extinsă: departe de a fi istoric situată în sânul unei episteme particulare, ea cuprinde în fiecare epocă deopotrivă ansamblul de propoziţii efectiv pronunţate şi „sistemul imanent" 32 de regularităţi care îi asigură selecţia, circulaţia şi conservarea, cărora metoda arheologică trebuie să le furnizeze o descriere. Dar înainte de a-şi resitua analiza discursului în arhivă, precum în ultimele trei capitole ale manuscrisului, Foucault o dezvoltă pornind de la maniera singulară prin care discursul filosofie actualizează virtualităţile sistemului limbii pentru a recunoaşte „acest astăzi al său" 33 •
Lăsând pentru o clipă deoparte „ansamblul cunoaşterilor, al instituţiilor, al practicilor, al condiţiilor 349
Michel Foucault
de existenţă care sunt contemporane cu filosoful"34, Foucault încearcă în prealabil să definească acest „acum": el nu este „sincronic" cu discursul filosofie, ci îl actualizează în ceea ce îi este mai curând „izocronic", şi anume ceea ce se repetă în fiecare moment în care un enunţ
filosofie este efectiv formulat. Pentru a determina singularitatea discursului filosofie, Foucault se sprijină pe ceea ce consideră a fi o analogie fundamentală între acesta şi limbajul obişnuit. Este cheia de boltă care-i îngăduie să
dea o formă arheologică analizelor despre filosofie elaborate deja în Cuvintele şi lucrurile şi în cursurile şi lucrările sale din anii 195035.
Ştergând graniţele care prea adesea sunt trasate a priori între filosofia zisă „continentală" şi cea zisă „analitică"36, Foucault se sprijină pe contribuţiile recente ale lingvisticii, ale teoriei enunţării şi ale filosofiei limbajului obişnuit, mai ales la Roman Jakobson, Emile Benveniste, Luis Jorge Prieto şi John Langshaw Austin37. El afirmă
astfel că actualizarea oricărui act de vorbire nu se poate explica doar prin structura lui lingvistică. Dacă vrem să
surprindem modul în care un act de vorbire are sens, trebuie, dimpotrivă, să ne întoarcem către ceea ce este exterior sistemului limbii şi să analizăm dimensiunea
,,extralingvistică" a oricărei situaţii enunţiative. În func
ţionarea limbajului obişnuit, orice enunţ păstrează cu exterioritatea lui un raport de neşters şi totuşi „mut, nearticulat"38. Acest raport constituie ceea ce Foucault numeşte
,,momentul" (sau „acum"-ul) discursului cotidian: În enunţurile limbajului cotidian, există un întreg joc de semne care trimit la acest moment precis 350
Situaţia
în care se ţine discursul. Şi trebuie să înţelegem
,,moment" în sens larg: nu numai clipa timpului, ci [şi] regiunea din spaţiu şi subiectul care e pe cale să vorbească39•
Acest „moment" corespunde mai precis triadei nonlingvistice a lui „eu-aici-în prezent" care asigură func
ţionarea izocronică a limbajului obişnuit. Actualitatea discursului cotidian este aşadar produsul operaţiei tacite ce reia fără încetare acest „în afară" extralingvistic prin intermediul funcţiilor interne, structurând limbajul asupra cărora s-a aplecat lingvistica începând cu Jakobson.
Dar, în vreme ce discursul cotidian acoperă actualitatea situaţiei sale enunţiative în mod implicit, discursul filosofie îşi regăseşte actualitatea consolidând şi explicitând raportul pe care îl întreţine cu acum-ul său, dincolo de
,,naivitatea" 40 limbajului obişnuit.
Foucault încearcă apoi să precizeze singularitatea discursului filosofie printr-o dublă operaţie: pe de o parte, comparându-l negativ cu alte tipuri de discurs, după raporturile lor respective cu subiectul vorbitor, precum şi cu locul din care acesta vorbeşte; pe de altă
parte, stabilind pozitiv, pornind de la aceste diferenţe, funcţiile discursive ale enunţurilor filosofice.
Astfel, spre deosebire de discursul ştiinţific, care eschivează sau neutralizează raportul cu acum-ul său, discursul filosofie reia acest acum prin funcţia de justificare, funcţie care face din filosofie un discurs care „pretinde a fi adevărat", precum ştiinţa, fiind în acelaşi timp intrinsec „legat de un acum singular" 41 • Raportul filosofiei cu acum-ul său nu este nici în întregime inventat prin 351
Michel Foucault
propriul discurs, cum e cazul ficţiunii. În schimb, prin funcţia sa de interpretare, discursul filosofie analizează
felul în care, pornind de la o anumită origine şi sub anumite condiţii, un sens sau un adevăr se pot exprima în enunţurile sale42• Aşa cum am văzut deja, discursul filosofie se distinge şi de limbajul obişnuit, pentru că
nu se limitează la actualizarea mută a sensului cotidian al enunţurilor sale. Dimpotrivă, prin funcţia sa critică, el întăreşte enunţurile obişnuite şi încarnează o „con
ştientizare" care, enunţând transformarea cotidianului, reflectă o exigenţă practică sau politică43• În sfârşit, raportul cu acum-ul său, care defineşte discursul filosofie, este în egală măsură diferit de cel care caracterizează
