de filmare e chiar un organism viu, trebuie să ştii cum să lucrezi cu oamenii - pentru că nu sunt doar nişte departamente,acolo sunt nişte oameni. Echipa de filmare e ca un ceas - atâtavreme cât mecanismul funcţionează bine, limbile vor arăta oraexactă. Când ceva nu e în regulă, merge aiurea, sincopat, îţiindică o oră aproximativă.
Ce reacţii aştepţi de la spectatorii tăi?
Mi-ar plăcea să râdă când vreau eu şi să plângă când vreau eu.
Cred că Chaplin spunea asta, dar cam asta îmi doresc şi eu. Şiîmi doresc să le ofer spectatorilor, într-o măsură cât mai mare,ce vor să vadă, să se poată identifica într-o oarecare măsură cuce e pe ecran. Fac filmele pe care vreau şi mi-ar plăcea să levăd. Vorbesc despre mine, în ultimă instanţă. Dacă fac un filmînseamnă că mi-a plăcut sau că am găsit ceva interesant la acelsubiect. Aşa că sper ca şi spectatorilor să le placă filmul. Ştiicum e, sunt două feluri de oameni. Cei care adoră anumite filmeşi cei care adoră filmul. Eu ador filmul. Cinematografia este loculîn care mă simt cel mai bine.
Constantin Popescu
157
Şi peştii care scârţâie . . .
Nu se întâmplă prea des ca un regizor să aibă un stil gata format de la primele filme. Sunt regizori care nu-şi formează niciodată unul. La ConstantinPopescu s-a întâmplat după numai două scurtmetraje care nu semănaudeloc cu ce s-a făcut sau se făcea la momentul respectiv în România. Chestiacu „stilul e omul" e absolut obligatorie pentru un artist. Lucrul care îmiplace cel mai mult la Apartamentul şi Canton este că sunt „pe linişte". Nuse vorbeşte mult, dar se aud o grămadă de sunete: apa în care ouăle fierbcu bulbuci, zgomotul uşii de la lift, al chibritului care se aprinde - în primulcaz; greierii, ploaia, vântul prin spice, peştii uscaţi (de câte ori am văzutfilmul, mi s-a părut că peştii scârţâie, dar e o iluzie creată de suprapunereaunui sunet peste o imagine diferită, un fel de sinestezie) - în cazul Cantonului. Mi se pare, deci, că, până acum cel puţin, în filmele lui ConstantinPopescu totul comunică: povestea gândită de regizor cu imaginea lentă,autoreflexivă a lui Mihai Mălaimare Jr., cu sunetul crud al lui Mihai Bogos,cu montajul calm al Corinei Stavilă şi cu muzica migălos căutată. Dar celedouă filme nu se pot tăia felii după marginile fiecărui nivel. De câte orivăd Canton, care durează 30 de minute, am senzaţia că ţine mult mai puţin.
Mi se pare că filmul comprimă timpul, mutându-ţi punctele de legătură cuuniversul, că regizorul încearcă să filmeze liniştea. Dar, în acelaşi timp, mise pare că, dincolo de sunete, de sinestezii, de banalitatea adulterului, detrădările din dragoste, de pactul cu diavolul, de strălucirea stricată a compromisului, de peştii care scârţâie sau nu, de cum distrugem ceea ce iubim şiaşa mai departe, cele două filme vorbesc despre cu totul alte lucruri. Lucruride care nici autorul nu ştie, dar pe care încearcă să le afle exprimându-se.
