Cristian Mungiu
77
„Opinia" a generat cotidianul „Monitorul" şi perioada romantică
a presei s-a înche_iat. Dar în răstimpul ăla am ajuns la un stil de scriitură- cumva succint, constatativ şi, prin urmare, oarecum filmic - şi la un gust pentru un anume gen de întâmplare: puternică, surprinzătoare, hazlie. Toate lucrurile care ţi se întâmplă
marchează cumva ceea ce vei fi tu mai târziu ca povestitor, dar nu neapărat direct. Am făcut odată în facultate un film despre un radio entertainer, bazându-mă şi pe experienţa pe care o avusesem şi eu cu un talk-show de tipul Telefonul de la miezul nopţii - era o modă în etapa de început a posturilor de radio FM; totuşi, cu mult mai importantă, din perioada mea de radio, mi-a fost experienţa de a vorbi în direct, liber, despre tot felul de lu•
cruri, cu oameni dintre cei mai diferiţi. Experienţa de teiev'
ziune m-a marcat în alt fel. Am prins perioada de început le:\ Tele 7, cu Mihai Tatulici director. Aveam o mică emisiune umoristică, care a susţinut, dacă mi-amintesc bine, primul Revelion
,,altfel", difuzat ca alternativă la TVR. Din fericire, m-am lămurit destul de repede că televiziunea n-are nici o legătură cu ce vreau eu să fac.
În scurtmetrajele tale, una dintre ţintele predilecte ale ironiei estechiar televiziunea, cu toate fenomenele asociate ei (zappingul, invazia telenovelelor lacrimogene, reportajele şi �firile „senzaţionale"
etc.). De unde provine această revoltă împotriva micului ecran?
Nu cred că e o revoltă. Atâta că privitul la televizor a ajuns să
ocupe cât se poate de mult timp din viaţa semenilor noştri; majoritatea oamenilor nu mai acumulează experienţe personale, ci doar conserve de experienţe de viaţă, ambalate şi livrate prin intermediul televiziunii, şi, ca atare, e cumva normal ca, folosind obiectul interesului lor, să inventezi nişte poveşti care să ajungă
la ei.
