Tot ce sper eu este ca lucrurile să nu mai depindă de discernământul unui singur om în alcătuirea comisiei. Pentru că, oricâte reguli ai pune, până la urmă totul se reduce la membrii comisiei.
Dacă e o comisie în regulă, formată din oameni integri, care au şi capacitatea de a judeca corect scenarii - din păcate, există
foarte puţini astfel de oameni în România -, atunci lucrurile vor merge spre bine. Nici n-au cum să meargă spre rău în momentul ăsta. Deja apar multe filme măcar decente, unele dintre ele chiar importante, făcute în special de tinerii cineaşti. Nu e vorba de nici un conflict între generaţii aici, dar sunt foarte mulţi cineaşti care au ajuns la o anumită vârstă şi s-au blazat.
Ei nu mai vor să facă film decât ca să câştige bani, pentru că nu pot să mai câştige din altceva. Nici nu-i mai interesează cum iese filmul, singura lor problemă este cum să facă să le rămână
cât mai mulţi bani după ce-l termină. Normal, e o mare diferenţă între aceşti regizori şi tinerii care mai au entuziasmul şi forţa să facă film şi îşi doresc să spună ceva pe ecran. Aşa că, dacă tinerii cineaşti vor face mai multe filme, cinematografia românească va merge mult mai bine.
Regizorul ca martor-povestitor
Am şovăit o clipă înainte de a scrie despre Radu Muntean, nu pentru că
n-ar fi prea multe de spus despre cinema-ul său, ci tocmai pentru că rarun regizor reuşeşte să convingă atât de rapid şi ireversibil. Câteva trăsăturiesenţiale definesc deja stilul său ferm: energie, ştiinţă de a spune impecabil
Radu Muntean
1 1 5
o poveste (fără redundanţe ori neglijenţe stilistice), francheţe absolută,atenţie extremă şi fler teribil pentru detalii, tandreţe în construirea personajelor. Într-un moment.al cinematografului românesc în care se poate vorbidespre câteva individualităţi regizorale foarte bine conturate, filmele luiRadu Muntean aduc un realism care egalează vibraţia şi frământarea personajelor unui Lindsay Anderson, peste care sensibilitatea (nici o clipă siropoasă) a regizorului grefează o tandreţe, o umanitate şi un umor subtil pecare, poate, doar la Jiri Menzel le-am mai întâlnit. Acolo unde alţi autorioptează pentru simboluri, calofilie şi complicaţii, el are un stil direct şi precis,conducându-şi personajele într-un mod care solicită şi câştigă spontanempatia privitorului. Dacă scurtmetrajele sale anunţau deja o acuitatepentru detaliu cu care nu se pot lăuda mulţi cineaşti cu mult mai mult exerciţiu filmic, cele două lungmetraje, Furia şi Hârtia va fi albastră, demonstrează un stil regizoral matur, o siguranţă şi o francheţe dezarmante,tonice, ieşite din comun. Dacă Furia tulbura prin drama fictivă a eroilor săimarginalizaţi de soartă, Hârtia va fi albastră, proaspătul du lungmetraj,ne face părtaşi la cel mai adevărat portret al Revoluţiei române adus până
acum pe ecrane, la un moment istoric ale cărui stări esenţiale - de confuzie,derută, absurd şi tragism - sunt copleşitor de sincer transpuse pe peliculă.
O poveste spusă atât de uman şi autentic, încât spectatorul fraternizează
din prima clipă cu personajele sale, ţinându-şi respiraţia în faţa avatarurilorşi a destinelor lor nici pe departe simple, deşi atât de limpede povestite.
Radu Muntean are acel ochi atribuit poeţilor, care ştie să vadă dincolo deceea ce majoritatea nu percepe, acea frecvenţă specială care îi câştigă dinstart credibilitatea. El face apel nu la glanda lacrimală a spectatorului, cila complicitatea inteligenţei sale în împărtăşirea celor mai puternice emoţii.
Un autor atât de neispitit de a introduce cea mai mică disimulare în poveste,încât ţi l-ai dori martor-povestitor la orice întâmplare, oricât de gravă, dinpropria viaţă.
Andreea CHIRIAC
