Am făcut, printre altele, La amiază, un scurtmetraj pe care l-am filmat în Colentina, unde am făcut şi Cum mi-am petrecut sfâr
şitul lumii, şi care avea ceva din lungmetrajul meu; chiar i l-am arătat şi scenografului Daniel Răduţă. Era, într-un fel, o primă
apropiere de lumea din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, o poveste cu un puşti care stă la soare toată ziua şi, neavând nimic de făcut, se îndrăgosteşte de o fetiţă. Atunci am lucrat şi prima oară cu Andi Vasluianu. Filmul ăsta chiar îmi place şi acum: e foarte simplu, foarte curat, iar puştii sunt foarte buni; şi Vasluianu e foarte bun, era la primul lui film . . .
Eşti mulţumit acum de ce ai învăţat în facultate?
Da, sunt mulţumit, pentru că meseria asta depinde foarte mult de tine. Nu cred că poate cineva să te facă regizor. Şcoala îţi oferă un climat şi un ritm în care ai de facut lucruri care ţin de meseria ta: în fiecare an ai de făcut nişte filme, dintre care două
pe peliculă de 35 mm. Chiar şi numai prin asta, şcoala este foarte bună. E foarte bine că ai discuţii cu profesorii, uneori conflictuale. Ieşi întărit, filmul pe care îl faci este mai bun. Cu o condiţie: să fii consecvent, să ştii ce vrei să faci. Pe urmă, e foarte bine că ai uneori impresia că îţi pierzi timpul, mi se pare un
120
„Noul val" în cinematografia românească
lucru foarte bun. În schimb, trebuie să te concentrezi la filmelepe care le ai de făcut. Dialogul acesta cu profesorul e, după
cum am spus, de multe ori conflictual, dar, şi după ce terminişcoala, ai dialoguri conflictuale, mult mai dure uneori, cu producători şi finanţatori ai filmului. E un antrenament foarte bun.
În şcoală ai şi şansa de a lucra cu profesionişti, cu oameni careiubesc meseria asta. Eu am fost în clasa Cristinei Nichituş şi,de exemplu, am montat Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii cuCristina Ionescu, pe care am avut-o profesoară la montaj. Unexcelent profesionist şi un mare talent al cinematografiei româneşti. În plus, există acolo şi şcoala de teatru, care e în aceeaşiclădire, cu clasele de actorie, există şi un platou de filmare, eun mediu ideal. . . Nu sunt foarte multe şcoli în lume făcutedupă modelul acesta. Eu zic că e cel mai bun. Sper ca ei să
menţină acest standard şi această ambianţă. Ce e cel mai riscant, cred eu, după cum am văzut la colegii mei şi văd şi lastudenţii de acum, este să-ţi justifici neîmplinirile tale prinneputinţa şcolii, adică să confunzi neputinţa ta cu cea a şcolii.
Nu cred că trebuie să aştepţi foarte mult de la profesori, trebuiesă aştepţi tot timpul foarte mult de la tine. Dintr-un conflictcu un profesor, care are o altă viziune decât tine, poate ieşiun film mai bun. Dar nu trebuie să iasă filmul profesorului,trebuie să iasă filmul tău. Eu am trecut prin asta, de exemplu,cu Bucure�ti-Wien 8:15. În general, conflictele mele cu Cristina Nichituş m-au ajutat să fac filme mai bune decât ce aveameu în cap. Am învăţat tot timpul de la poziţia ei, de la argumentele ei profesionale. Ştiu că sunt mulţi care se străduiescsă facă filme pe video şi ajung chiar să facă lungmetraje singuri, dar mie mi se pare foarte dificilă calea asta, pentru că
îţi lipsesc nişte elemente esenţiale pentru a deveni regizor,printre care experienţa pe peliculă de 35 mm.
Timotei Duma în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii Ai participat recent pentru a patra oară la Cannes, cu primul tău lungmetraj. Ce a Însemnat pentru tine experienţa acestui mare festival?
Fiecare selecţie este foarte importantă şi în fiecare an sunt jurii foarte tari, foarte solide. ,,Cinefondation", în care am fost prezent cu două scurtmetraje, e o secţiune la care Festivalul ţine foarte mult, unde se caută şi se cresc talente. Cannes-ul nu e numai un loc în care se întâlnesc distribuitori mari, în care se vând filme mari făcute de regizori mari, Festivalul are orgoliul de a descoperi mereu nume noi. ,,Cinefondation" e făcut exact pentru asta, pentru a descoperi noi regizori. Iar faptul că eu am avut două selecţii în „Cinefondation", iar apoi am luat „Palme d'Or" la scurtmetraj, este şi un succes al Festivalului, în ceea ce mă priveşte, nu numai al meu. Într-adevăr, Festivalul a însemnat foarte mult pentru mine. Când am ajuns la Cannes, am văzut că acolo în Piaţă erau sute, mii de
