Mi-amintesc de o altă întâmplare, tot la Casa Scriitorilor de la Neptun, mai dinainte, cu o altă felină, pe care am iubit-o toţi cei opt ani cât a poposit în această viaţă.
A apărut la noi în casă pe când citeam Cartea neliniştirii, subtilul monolog interior al lui Fernando Pessoa, ,,investigatorului solemn al lucrurilor futile", după cum i-a zis Octavio Paz. Copleşită de emoţia care iradiază din fiecare paragraf al Cărţii neliniştirii, l-am numit pe motănelul cu pete solare pe blăniţa lui albă Pessoa. Era pe la mijlocul anilor nouăzeci, de data asta venisem la Neptun la un târg de carte ce se ţinea nu departe de faleza care ducea la vila familiei Ceauşescu, o celebră vilă în epocă, construită aproape de ţărmul Mării Negre. Împărţeam o cameră la parter cu o colegă şi cu Pessoa. Balconul dădea înspre curtea interioară a vilei, dar ştiam că Pessoa nu se aventura afară din cauza câinilor. În a doua noapte, un miros pestilenţial s-a pogorât în cameră. Dimineaţa mă
uitam urât la colega mea, dar am observat că şi ea mă
privea cu reproş. Am început să vorbim în acelaşi timp, uşurate de faptul că nici una din noi nu părea să aibă vreo legătură cu mirosul misterios. Şi ne-am pus pe căutat.
Am răscolit toată camera, dulapul, geamantanele. Într-un târziu am ridicat salteaua de pe patul meu: un peşte mic 52
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Miţa
53
DENISA COMĂNESCU
zăcea într-o stare de descompunere avansată într-un colt.
Ne întrebam cum de ajunsese acolo, când, în dreptulbalconului, a apărut scriitorul Mircea Sântimbreanu cuo sfoară de guvizi, care-l căuta pe Pessoa pentru a-i maioferi un peşte. Când te ataşezi de un animal, când el devine un membru al familiei tale şi îţi dai seama că nu poţisă-l ajuţi să mai trăiască, te cuprinde aceeaşi disperare capentru cele mai apropriate fiinţe dragi. Pessoa a fost primul animăluţ pe care l-am asistat în chinul de dinainteasfârşitului.
A urmat un scurt intermezzo cu pisica neagră Ziţa. Ţise încolăcea în jurul gâtului şi te mângâia cu coada nefiresc de lungă şi subţire. Numai că Ziţa era zbânţuită nevoie-mare, o exploratoare care, după un an, a dispărut.
Căutarea mea s-a întrerupt după circa vreo săptămână,când, pe la două noaptea, îmi urmam ritualul de colindare a străzilor din jurul Foişorului de Foc, chemând încrescendo „Ziţa, Ziţa". O fereastră dintr-o casă cu hochparterre s-a deschis brusc şi o voce groasă, sincopată desomn, mi-a strigat, de s-a auzit până-n capătul străziiZece Mese: ,,Dacă vrei să te f ... , vino-ncoace şi taci dracului odată!"
Ziţa nu s-a mai întors, dar în curând a intrat în viaţanoastră Miţa,boţul negru cu ochi verzi melancolici. Uneori, în cei optsprezece ani, mi se părea că respirăm amândouă în acelaşi ritm. Suporta cu stoicism tratamentecomplicate. Când, de la o eczemă, a chelit toată, zile întregi i-am făcut baie cu permanganat de potasiu şi amfrecat-o cu săpun cu sulf. Nu s-a răzvrătit, doar la injecţiisărea la mâna veterinarului, dacă nu şi-o retrăgea rapid.
La începutul anului 2006, când am venit la Humanitasşi a trebuit să aleg o siglă pentru noua colecţie „Raftul54
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Denisei", prietena mea Simona Kessler mi-a desenat-o pe Miţa - desigur, stilizată. Aşa se face că această colecţie are înglobată în ea multă iubire: iubirea mea abstractă, dar devenită palpabilă în timp, pentru ficţiunile frumoase din literaturile lumii, şi, mai ales, iubirea mea pentru Miţa, care, atât de vie atâţia ani, dăinuie abstractă pe sigla „Raftului Denisei".
Mari us C hi vu (n. 19 78 ),
scrii tor şi tr aducător. Este
redactor-editor la D il ema
vech e şi edi torul antologi ei
anuale de proză scur tă
KIWI. A scr is trei căr ţi de
călători e, despre Himalay a, Anzi şi Atlas, locuri unde a fo tografiat tot fe lul
de ani mal e, mai ales pisici.
Locui eş te parţi al într- o
casă la ţar ă în cur tea cărei a se strâng, pentru trândăv eală ş i pentru a aduce ofr ande din sălbătici e, tot
fe lul de pisici par ţi al domesti ce.
Marius Chivu
Mârtan
