„Kenny! Keeenny, unde eşti?". Şi că se întorcea în casă
plângând. Şi că, în ziua aceea, un vecin îi semnalase prezenta lui Torco în curtea mea. Si că e o mare sansă că l-a
'
'
'
găsit, pentru că în zilele următoare întreaga familie - copilul, soţul ei, Kenny şi ea - urma să se mute în afaraBucureştiului. Şi că Dumnezeu a vrut ca ea să-l recuperezeîn ultima clipă pe Kenny.
Asta a fost tot. A plecat cu Kenny în braţe. Am speratpână în ultima clipă că Torco al meu va întoarce capul şiîşi va şterge cu lăbuţa o lacrimă din colţul ochiului. N-afost aşa.
Dan C. Mihăile scu (n. 195 3),
j urnalist şi crit ic lite rar, a
fost ce rcet ăt or la Inst it ut ul
de Ist orie ş i Te orie L ite rară
„G. Căline scu" în pe rioad a
1980-2 003, ed it or la suplime nt ul de cult ură Lit ere, arte, id ei al ziarului Cotid ianul şi re alizat or al e mis iunii O mul care ad uce cartea, la
ProTV (2 000-2 016). Pisicalme nte , de- a lungul a 7 0 de ani, ad ică
de la Faifu ţică şi Mişu la Mowgli şi Rufu s, a ad orat hipnoza mand alică a somnului mot ăne sc ş i torsul ca o mirişte gre ie re ască.
Dan C. Mihăilescu
Motanii, câinii mei favoriţi
Hipnotica mea legătură cu motanii a început cu mult înainte de a mă naşte. Mai precis, odată cu bombardamentele germane (apoi anglo-americane) din 1944, când maică-mea era copilă, burţile Stukas-urilor aproape că atingeau acoperişul casei, bunică-mea îi striga disperată să intre-n pivniţă, iar Cocuţa fugea pe câmp după motanul Marcu, înnebunită să-l salveze.
Cam tot pe atunci, unchiu-meu (viitor mare vânător şi pescar), cu şase ani mai mare decât maică-mea, deşi se visa John Wayne în preriile Vestului american şi avea să
crească ogari, pointeri, braci, setteriţe şi alte grozave minunăţii canine, se topea literalmente când i se cuibărea în braţe motanul Faifuţică.
Ei bine, lui Faifutică
' avea să-i urmeze Misu,
' acesta fiind
primul erou pisicesc al copilăriei mele. Ciudat: cu toate că, pe când aveam patru, cinci, şase ani, o adoram pe căţeluşa Tosca, o blândeţe divină, cu priviri de-o dulceaţă lichefiantă, momentele cele mai adânc încastrate în memoria mea sufletească se leagă de Mişu.
Iar asta deopotrivă în comic şi tragic.
Cu comicul e mai simplu. Aveam să pricep atunci, pe viu - cu vreo zece ani înainte de a mă delecta cu „şfara cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei", din amintirile lui Creangă -, ce va să zică nebunia pisicească
121
DAN C. MIHĂILESCU
în faţa papiotei deşirate de-a lungul camerei, întreţesând picioarele scaunelor, zăpăceala jocului cu ghemul de lână
si
, isteria motanului în prinderea si
, gherănirea hârtiutei
'
prinse de-o sfoară pe post de undiţă. Unchiu-meu râdea ca apucatul, mătuşă-mea era foc şi pară că i se strica toată
ordinea din casă, iar eu oscilam între convingerea „de stânga" şi evidenţa „de dreapta". Adică între ideea că bietul animal era supus în chip vicios unor umilinţe pe potriva sadismului uman, respectiv exploziva plăcere cu care motanul făcea salturi mortale prin aer şi cotrobăia frenetic prin toate cotloanele.
Tragicul însă mi-a întrecut cu mult puterea de a-mi închipui răutatea şi cruzimea omenească, plus josnicia legilor şi nemernicia administrativă, pe scurt: nedreptatea universală. În ziua în care l-au luat hingherii pe Mişu am învăţat ce este ura. O ură feroce, cu sfâşiere lăuntrică şi poftă de incendiere a lumii întregi, când am văzut sângeriu câteva secunde şi când, dacă mi s-ar fi dat ocazia, aş fi putut ucide fără clipire.
Aveam opt sau nouă ani, iar Strada Ostrovului (între Ferentari, Pieptănari şi Drumul Găzarului) era scăldată
