în dulce-abulica lumină de aprilie, către vremea prânzului, în tăcerile zumzăite de gâze şi aburite de miresmele (sau miasmele, depinde de meniul zilei) ieşite pe hornurile mahalalei. Mişu trăgea la aghioase mai ceva ca Spiridonul lui Titircă, tolănit pe acoperişul de carton gudronat al garajului dinspre stradă, mirifica peşteră a copilăriei mele, doldora de scule, undiţe, instrumente şi ustensile de pescuit & reparat sau construit orice. Eu priveam cu nădăjduitoare agerime către stradă, printre suliţele gardului cu zorele şi cârcei de viţă sălbatică, doar-doar o apărea vreun cirac de şotii, ca s-o tulim pe „maidanul cu butoaie".
122
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Dintr-odată, ca din pământ avea să ţâşnească o dubă
înfiorătoare, scrâşnind hidos din toate încheieturile ruginite. Şoferul funcţiona şi ca observator, iar pe treapta din faţă dreapta şi pe ambele părţi din spatele maşinii erau agăţaţi trei haidamaci leit călăii din superproducţiile vremii dedicate ghilotinismului revoluţionar francez. Fiecare ţinea câte un laţ, sau lasou cum i se spunea atunci, şi într-o fracţiune de secundă l-am văzut pe Mişu smuls de pe acoperiş, zvârcolindu-se cumplit prin aer şi bufnind în fundul cuştii, unde mai erau doi câini şi probabil alte pisici. După care maşina a pornit grohăind de satisfacţie, ca un porc după ce-a golit ditamai troaca.
Nu ştiu exact ce am făcut mai întâi, dar am urlat a neputinţă, am dat simultan să fug după maşină, să chem pe cine era acasă (din păcate, doar bunică-mea) şi să-mi alarmez vecinii. Însă ce mi-a rămas înfipt pe viaţă în minte a fost rânjetul extatic al hingherului la vederea animalului spânzurându-i pe dinaintea ochilor holbaţi de excitaţia triumfului. Ori de câte ori aveam să citesc în memorialistica de închisoare despre paznicii şi torţionarii din stirpea faimosului Maromet de la Jilava, invariabil îmi ţâşnea în minte chipul acelui sinistru slujbaş al Ecarisajului. Iar sfâşierea pe care am simţit-o atunci, la opt, nouă ani, avea să-mi malformeze pe viaţă orice contact cu animalele.
„Malformeze" poate lesne să pară un verb inadecvat, de vreme ce e vorba de o frăgezire a simţirii, o sensibilizare aparte. Ceea ce nu-l face mai puţin o marcă a violului vizual. Asta fiindcă, de atunci, nu am mai suportat vizitele la Grădina Zoologică, am refuzat să mai merg la circ şi am simţit întotdeauna un palpit visceral de spaimă la vederea câinilor vagabonzi rătăciţi printre maşini pe şosea, a pisicilor rufoase de prin subsolurile blocurilor, a cailor 123
DAN C. MIHĂILESCU
biciuiţi, mă rog: tot ce ţine de suferinţa animală mă face deopotrivă să sufăr şi să mă revolt cu o acuitate aproape isteroidă, într-o măsură total disproporţionată, îmi dau mereu seama, faţă de empatia normal exprimată de cei din preajmă.
Pe Mişu a reuşit unchiu-meu să-l readucă acasă cam după o săptămână de drumuri la funesta instituţie, cu şpăgi în bani şi ţuică, inclusiv ameninţarea cu tribunalul, de vreme ce animalul nu fusese ridicat de pe stradă, ci dintr-un teritoriu privat ş.a.m.d. Însă bietul motan, în afară de halul fără de hal în care arăta, cu urechile şi coada muşcate, cu porţiuni cât palma de blană chelită şi cu ochii stinşi, parcă nu mai avea suflet. Părea un mort viu. Oricât l-am alintat cu toţii zile în şir, nu ne vedea pe nici unul, nu reacţiona la nimic, a refuzat să mănânce şi s-a lăsat să
moară.
Astfel încât legătura mea cu ceilalţi motani pe care ni i-a dăruit soarta a fost invariabil una aparte, minată de suferinţa de atunci: cea dintâi viziune a morţii, a morţii voluntare şi a nedreptăţii asasine. Nu am de ce să mă feresc de vorbele mari, fiindcă şi durerea a fost mare. Până la moartea lui Mowgli însă, care mi-a jupuit inima, avea să mai treacă jumătate de secol.
Tosca, Pick, Billy, Tom şi Gili
m-au pregătit pentru Mowgli
Cum spuneam, cu un bunic şi un unchi în principal vânători şi abia apoi pescari, coteţele din curticica noastră
erau constant pline cu câini de vânătoare. Ba câteodată
unii le erau aduşi pentru dresare. Aşa se face că am fost fermecat din fragedă pruncie de inteligenţa canină, de 124
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
bărbăţia comenzilor (sit, cuş-aici, urma, culcat, atac, aport, aret) şi înduioşătoarea întrecere a exemplarelor în a executa întocmai ordinele. Înainte de orice alte pagini maiestuoase din romanele lui Sadoveanu, eu am consunat cu frenezie la povestirile lui (turghenieviene, zice-se) de vânător şi pescar, în special la vitejeasca apariţie a vreunei capauce minunate. Fericirea câinelui când îţi observă satisfacţia faţă de prestaţiile sale şi îţi aude laudele, vibraţia totală a fiinţei şi forţa cu care privirile lui caută privirea stăpânului, entuziasmul cu care-ţi sare în întâmpinare şi îşi aşază labele pe umerii tăi, întreg ritualul de virilitate complice şi transfer energetic dintre vânător şi ogarul său mi-au apărut dintotdeauna drept cea mai tulburătoare moştenire a lumii preistorice, la egalitate cu aprinderea focului, înhămarea calului, frământarea aluatului şi roata olarului.
Ştiu bine că, faţă de sublimul cabalin cavaleresc şi proverbiala fidelitate canină, pisica face în mai toate mitologiile figură de jucărie perfidă, figură a feminităţii malefic-perverse, agent al ispitelor drăceşti, sinonim al trădării, emanaţie (întrupare) infernală etc. Pe la jumătatea anilor '80, când prietenul Constantin Zaharia, viitorul editor parizian de inedite cioraniene, a lucrat vreo doi ani la un eseu despre fascinaţia pisicească în poezia lui Baudelaire (Les Chats plus multe altele, subiect la care-şi trăsese simpatia exegetic scrutătoare a lui Ion Pânzaru, Irina Mavrodin, Nel Bădescu si
, C. Zincenco), am
stat la taclale ore-n şir despre magnetismul pisicesc, ambiguitatea funciară, infidelitatea, cruzimea felină, senzualismul, satanismul, magia, simbolismul feroce, mortuar sau psihopomp al pisicii, de la cultul egiptean până la Hoffmann, Motanul Încălţat, Behemoth-ul bulgakovian,
,,surâsul fără pisică" întâlnit de Alice în tărâmul fermecat, 125
DAN C. MIHĂILESCU
diabolicul cotoi al Acriviţei caragialiene, pisicile aristocrate şi siamezele lui Disney ş.a.m.d. Credinţa nestrămutată a câinelui şi felonia pisicii, curajul unuia şi indolenţa celeilalte, nenumăratele exemple de câini care s-au lăsat să moară de inaniţie după decesul stăpânului, în timp ce pisica îşi găsea numaidecât alt obiect de veneraţie, antinomia dintre câinele care apără viaţa stăpânului cu preţul vieţii sale şi pisica simbol al plăcerii narcisiace ( care, eventual, prinde şoareci, însă nu din datorie faţă de casă, ci pentru propria-i satisfacţie) ...
De fapt, e de ajuns să-l evoc pe Pick, pointerul bunicului meu, cel care, într-o seară de iarnă cu ger şi viscol, s-a întins cu tot corpul, până dimineaţă, deasupra trupului excesiv alcoolizat al vajnicului vânător adormit într-un şanţ, suflându-i în faţă ca să-i ţină caldă răsuflarea, în vreme ce motanul Mişu dormea acasă, pe sobă, după vreo porţie zdravănă de maţe de peşte. Două ipostaze care le demonstrează de la sine situarea antipodică.
Sigur, nu putem omite deosebirile radicale dintre câinii de vânătoare şi câinii de apartament, dintre ciobăneşti şi bişoni, lupi şi şoricari, dogi şi pechinezi, husky şi teckeli, Saint-Bernard şi canişi, pudeli şi labradori. Câinii de companie sunt, în fond, nişte pisoi canini, având de partea lor tot alaiul parşiv de voluptăţi ale pisicismului capricios, pofticios, viclean şi răzbunător la o adică. Dacă e adevărat (şi este) că un câine de teren sau curte se lasă dresat şi dominat cu seninătate şi chiar cu voluptate, în timp ce pisica luptă să te ia total în stăpânire, atunci căţeluşii de apartament ajung să se comporte la fel de posesiv ca pisicile. Pasiunea primilor e de a-şi sluji cât mai loial şi desăvârşit stăpânul, pe când fixaţia celorlalţi e de a-l domina cât mai copleşitor.
126
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Oricum, pentru mine ideea de câine implică neapărat vânătoarea şi oieritul - fuga pe câmp, înotul după leşul raţelor sălbatice în ochiuri de apă, aretul la prepeliţe, fugărirea iepurilor, încolţirea mistreţului, scotocirea după vulpi, strângerea şi supravegherea turmelor, hărţuirea ursului ş.a.m.d. - şi nicidecum hachiţele nevricoase de genul Bubico, sau iţirea din manşon a căpuşorului câinelui muscă, oricât de delicios ar arăta el.
Hazliu a fost însă în cazul meu faptul că respectul fascinat pentru câini s-a transformat cu vremea în veneraţie adoratoare pentru motani. În fapt, pentru doi, Mowgli şi Rufus, alături de care, îmi dau seama acum, mi-am petrecut o treime din viaţă.
Adevărul e că n-am iubit niciodată cu adevărat pisicile.
Mi s-au părut invariabil false, proaste şi hoaţe, fără personalitate si
' demnităti
' de blazon, dotate cu calităti
' de
ţuţăr. Uneori cu nobleţe genetică, mândrie regală şi adesea cu fi.neţuri de alcov, proteism artistic plus eroice virtuţi materne. Dar, vai, fără impetuozitatea, cavalerismul, ludicul pungaş-năstruşnic, inventivitatea şocantă, apetitul războinic, hedonismul somnofor şi siguranţa gherănoasă
