Adică Rufus
,,Nimeni şi nimic nu mă va mai convinge să adopt vreodată un animal", i-am jurat eu soţiei mai ritos decât în Parlamentul britanic. Văzându-i însă îmbotoşarea incredulă şi ceţos doritoare, am cedat fariseic, aruncând în bătălie trei condiţii :fioroase, pe post de circumstanţe atenuante.
Accept, am zis, un câine sau un motan numai dacă: 1) îl calcă o maşină în faţa noastră şi rămâne şchiop sau paralizat. 2) sună într-o zi la noi la uşă, la etajul 5, şi ne înduplecă să-l luăm în casă. Ori 3) se ia după tine câteva zile la rând, în diferite maniere.
131
DAN C. MIHĂILESCU
Rufu s (Fo to: Ciprian M ăceşaru)
Ei, uite, tocmai asta din urmă a fost să fie.
Având o forţă persuasivă mai ceva ca Veta şi Ziţa pentru „Iunion", Tania mi-a şoptit galeş înfrigurat într-o zi că „s-a luat după mine un pisoi roşcat voinic, pe când ieşeam de la ICR, prin dreptul ambasadei poloneze".
Eu, fireşte - nimic.
După alte zile, ce să vezi? Bagabontul roşcat ca motanii lui Churchill recidivează şi-mi conduce soaţa de-a lungul străzii, până spre bulevard.
Şi ce? urlu eu îndărătnic exasperat, cu gândul la mormântul bietului Mowgli din Parcul Tineretului.
Mai trece un timp şi aflu că motanul roşu are opt luni, e-n grija personalului Ambasadei Poloniei, îl cheamă lţic şi „m-a condus iarăşi de la un capăt al străzii la altul".
132
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Iţic?!? Adică de ce Iţic? mă holbez eu mai ceva decât Giugaru. Fiindcă-i roşu, pistruiat ... şi polonez, îmi şopteşte complice soţia. Brusc, am cedat. ADU-L ACASĂ.
Şi aşa a intrat Rufus, în 2009, în viaţa noastră.
Nu e regal, dominator, arogant, năvalnic, posesiv, capricios şi demonstrativ ca Mowgli. E îndatoritor, demn, mlădios, ţărănuş îngăduitor, echilibrat şi sportiv cu înţelepciune, dozându-şi perfect aşteptările şi ofertele, elanurile şi cenzurile. Spre deosebire de Mowgli, ajuns la noi pentru castrare direct din cuibul matern, Rufus a avut parte în prealabil cam de un an de haihuială în libertate pe garduri şi pe stradă, cu salturi după porumbei, căţărări în copaci şi variate (presupun) aventuri sentimentale.
E umbra mea prin casă. În sufragerie, când citesc pe fotoliu, se-ntinde la rându-i pe scaunul IKEA şi a avut grijă dintru începuturi să-mi arate că detestă cu zbârlire Jimi Hendrix, AC/DC şi chiar Led Zeppelin, dar că adoră
Cohen, Chopin, blues-urile lui Clapton, Fănică Luca, CC
Revival şi Cristian Vasile. Îl las pe Ian McEwan în sufragerie şi trec în dormitor cu Jurnalul Irinei Procopiu - Rufus se strecoară în pat şi mi se lipeşte de spinare. Când amestec la cafea în ibric, îmi coase gleznele, iar când pregătesc prânzul face slalom printre picioarele mesei.
Mă duc să arunc gunoiul - se aşază la uşă în aşteptare.
Ies pe balcon, vine în fugă să-şi pună nările la buza ţevii de evacuare a apei, de unde selectează nesăţios mostre din aerul străzii. Deschid geamul de la bucătărie şi-mi pun coatele pe pervaz (inspirând invidios miresmele meniurilor din vecini) , Rufus sare brusc lângă mine chiţcăind cu furie după vrăbiile obraznice şi porumbeii care-i sfidează poftele vânătoreşti. În fine, e un filtru paradoxal, nu ştiu cât de fiabil şi demn de luat în serios, 133
DAN C. MIHĂILESCU
pentru trierea calităţii oaspeţilor. Încă n-am ajuns să pricep riguros de ce unora li se livrează total, pe unii îi tratează cu moderaţiune, iar de alţii fuge. E serios de meditat la calitatea de hârtie de turnesol a pisicii în analiza psihologică a musafirilor.
O vreme, lui Rufus i-a fost cam greu să-şi împartă afectiunea
'
între noi. Dădea să voteze bărbăteste
' cu mine, dar
calineriile Taniei îl frăgezeau şi-l dedulceau la leneveli.
Până la urmă, realitatea ultravizibilă a condus irepresibil la verdictul obligatoriu al soţiei: ,,Ăsta-i pisicul tău!" Aşa că s-ar prea putea ca inconştientul meu să fi jucat un rol infinit mai puternic decât mi s-a părut atunci când i-am adus-o pereche pe micuţa Molly.
Asta era în 2011. Cum naiba o fi ajuns un motan siamez în fundul dealului nostru de la ţară, ca nobil altoi pentru pisicimea rurală, rămâne un mister, dar e cert că şi-a asigurat un viitor zdravăn şi insolit în peisaj. Nitam-nisam, după ce a scotocit într-un coş de rafie prefirând mai multe ghemotoace pisiceşti cu ochi de lapte, Tania a extras o arătare indicibilă, o urâciune afumată, speriată şi violent retractilă, fără nimic atrăgător în afara fragilităţii absolute. Nici Dumnezeu n-ar fi în stare să-mi explice pentru ce am exclamat atunci, cu un calm imperial: ,,Îţi place?
Ia-o la Bucureşti".
Ei, din ziua în care molcuţa Molly a devenit tovarăşa de joacă şi viaţă a lui Rufus, jucând la fel de eficient mai multe roluri (când copilul, când sora lui mai mică, dar şi rivalul, pretextul fugărelilor furibunde, elevul mimetic la drăcării, ciuca bătăilor, protector îngrijorat etc.), apartamentul a devenit o scenă feeric-funambulescă. Molly, corcita pufozitate, dorica fumurie cât pumnul, cu ciorăpei Pagina a lăturată: M olly (Foto: Ciprian M ăceşaru) 135
DAN C. MIHĂILESCU
negri, căpuşor alburiu cu botul tăciune şi ochi de peruzea, bate acum pe la 8 kg, iar lungită cred că are un metru.
Intri în blana ei ca în ceaţă şi-ţi vine s-o înghiţi ca pe-o bezea enormă. Spre deosebire de Rufus, cu care rişti la joacă gherăniri sângeroase, Molly nu zgârie niciodată, chit că, altminteri, şi dumneaei se luptă din greu cu grifoarul, mai-mai să-l desprindă din tocul uşii.
