a motanilor.
fvtowgli, regele casei
Mowgli (figurăm împreună pe coperta Jurnalului pieziş) era un prinţ greşit, rezultat dintr-un boier Bleu Russe ce păcătuise cu o umilă frumuseţe stradală din clasa Pisicus Europaeus, dacă mi se îngăduie licenţa la fel de jucăuşă ca presupoziţia. Ne-a fost dăruit în 1995 de doamna Tania de la UNITER. Apariţia lui m-a năpăstuit cu prima experienţă
(şi vă asigur că ultima din viaţă) de asistent chirurgical la monstruosul act al castrării. Cum nefericitului de veterinar 127
DAN C. MIHĂILESCU
Î mpre ună cu Mow qli; fotog rafie folosită pe ntru cope rta cărţii Ce mi se-ntâmplă: J urna lul pi eziş, apărută în 2012, la H umanitas.
îi absenta asistentul chiar atunci, m-am văzut plantat cu forţa de-a dreapta călăului, ţinând pisicul pentru anestezie, văzând cum adoarme cu limbuţa afară, pentru ca-n câteva minute să mă trezesc în faţa ochilor cu prima biluţă
stupid de triumfător etalată de veselul măcelar. Acest botez al impotenţei deliberate avea să mă lege definitiv de Mowgli, printr-un pervers amestec de iubire, vinovăţie şi recunostintă.
' '
A fost regele casei noastre vreme de 13 ani. Avea o demnitate aproape războinică. Mândrie aristocratică pigmentată cu irepresibile impulsuri clovneşti. Un tabietliu perfect egocentrat, dar care se oferea extatic, la ore fixe, celor mai energice manevre sportive, traversat fiind periodic de frisoane circăreşti şi ambiţii competiţionale. Turele lui de-a 128
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
lungul camerelor, salturile, vitezele şi traseele dezorientante deveneau probe olimpice, turniruri, concursuri de orientare locativă. Nu se lăsa mângâiat oricând, dar când voia să se supună alintărilor devenea imperativ, te urmărea prin casă cu o tenacitate maniacală şi o (pseudo) precizie de somnambul. Se lipea de gleznele noastre într-un soi paradoxal de narcoză, o beatitudine agresivă, o livrare ambiguă de sine, care te molipsea şi te respingea simultan. Constipat adesea, folosea casa precum motocicliştii la „zidul morţii" de odinioară, teleportându-se cu iuţeala fulgerului dintr-un colţ în altul, forfotind sălbatic şi fixându-se finalmente-n nisip ca un sfinx dureros capturat de viziunea apocaliptică a universului.
Mowgli a beneficiat iniţial de tragica experienţă pe care am avut-o cu Şori (Şorian, Şorinel), hamsterul ucis de nepăsarea unei vecine, căreia i l-am lăsat în grijă o săptămână şi care pur şi simplu a uitat de el, l-a lăsat să moară
de foame, pentru ca-n final să ne întrebe cu criminală nesimţire ce tot suferim atâta „după un amărât de şoarece".
Evident că, odată trecut printr-o astfel de vămuire afectivă, altfel ţi se drămuieşte economia emoţională.
Ştiu bine că fiecare posesor de animal are o ţintă anume pentru a-şi exercita fixaţia adoratoare asupra zeităţii necuvântătoare: blana, ochii, jucăuşenia acrobatică, tandreţea şi graţia sau, dimpotrivă, forţa şi ferocitatea, apoi felul în care te alintă, fidelitatea, aptitudinile vânătoreşti ş.a.m.d. Dar pentru mine, marele spectacol motănesc este somnul. Nu joaca. Somnul cu blană, coadă şi tors.
Sunt în stare să stau şi o oră meduzat de liniştea uriaş
tolănită, ori înfrigurat încovrigată, a pisicii. Nu-s multe ocazii şi subiecte de contemplare care să mă exorcizeze, să mă recalibreze, să mă reîncarce cu energie aşa deplin 129
DAN C. MIHĂILESCU
ca somnul pisicesc: un asfinţit pe stânci, o rătăcire-n oazele Deltei, o noapte de vară cu stele căzătoare, o tacla cu vin bun în livadă, un şiroit de ploaie pe acoperişul de şiţă, o tăcere cu zumzet de bondari şi miros de răşină într-un luminiş de pădure, un Bach ascultat cu ochii închişi... Şi cam atât ...
Dar torpoarea diafană cu care aluneci în somnul îmblănit, dulcea înceţoşare a privirii, imaginea împăcării absolute, puterea fluidă care simţi că te inundă la vederea acestei odihne ca de început de lume sunt de un farmec inenarabil. Ca să nu mai vorbesc de ce avere imensă reprezintă pentru un bătrân conservator ca mine mania pisicească pentru tabieturi, cultul redundanţei, nesmintita respectare zilnică a aceloraşi gesturi, la aceleaşi ore, cu aceleaşi cantităţi, atitudini, ustensile, cuvinte etc.
Săptămâna dinaintea eutanasierii lui Mowgli mi-a fost mai greu de îndurat ca propriile-mi luni de spitalizare. Nu cred că există ceva mai sfredelitor, mai ucigător sufleteşte ca privirile neputincioase ale animalului muribund, care nu pricepe ce i se întâmplă. Ori, dacă pricepe, nu înţelege de ce îi prelungeşti agonia. Nu ştiu ce simte vânătorul privind suferinţa vânatului rănit, sau, mai degrabă, nu vreau să-i presupun triumful sadic, autoflatarea. Probabil nici oierii, nici crescătorii de vite nu fac mare dramă din animalul drag până ieri şi răpus azi de lup, de urs, de trăsnet, de boală sau de cuţit. Dar mi-a fost de-ajuns să cad zi după
zi în ochii lui Mowgli, să-l văd tot mai slab, tot mai ţeapăn, cu blana tot mai aspră şi chelită şi să-mi traduc înfiorat, mut de durere şi neputinţă, mesajul privirilor lui, ca să
mă lecuiesc definitiv de ispita ironizării stăpânilor maniaci de animale, indiferent cât de excentrice, scandaloase, absurde şi incredibile le-ar fi manifestările.
130
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
După ce am ascultat zile-n şir, în tâmpenie, sfatul veterinarului ( ,,chiar dacă nu mănâncă şi nu bea nimic o săptămână, dar se duce singur la cutie să-şi facă nevoile, nu aveti
' voie să-l eutanasiati"), a venit dimineata în care,
'
'
mângâindu-l disperat ca de obicei, a tresărit dintr-odată
fioros, după zile de tăcere cruntă, şi MI-A STRIGAT în faţă: Cât mai ai de gând să mă chinui?
Jur cu toată liniştea şi azi că I-AM AUZIT exclamaţia.
Doar că peste câteva ore trebuia să plecăm din Bucureşti. Astfel încât am fost „fericit" să-i transmit fiicei noastre adresa veterinarului pentru eutanasiere, dând dovadă
de cea mai lamentabilă laşitate de om şi părinte. Nimeni şi nimic nu mă va alina vreodată de nenorocita vinovăţie de a-i fi pus pe umeri fiicei noastre moartea şi îngroparea lui Mowgli.
Astea sunt dureri care se îndură, se tac şi nu se iartă.
Conaş, arendaş, boier, jupân şi haiduc.
