Băsescu este un cotoi roşcat, cu privirea greu descifrabilă. Vine din când în când în inspecţie de la două case mai încolo şi trece în revistă pisicile pe care le prinde în curtea mea. Nu pare să mă simpatizeze, mă ocoleşte când mă vede, deşi preşedintelui omonim i-am împărtăşit entuziast agenda politică în primul mandat şi în primii doi ani din cel care a urmat.
Paqanini, îmbrăcat tot timpul în frac croit pe comandă
şi cu jabou alb impecabil, pare gata dintr-o clipă în alta să
intre pe scena Ateneului.
108
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Girofar, un maroniu brăzdat cu dungi negre, care are caracteristica destul de stranie de a-şi roti capul cu 360 de grade. De aceea, nu poate fi luat prin surprindere niciodată.
Sfioasa, sora lui Belze, este o pisică vărgată gri-negru care seamănă cu un pepene. E nespus de tăcută. N-am auzit-o mieunând niciodată. Nu se apropie niciodată de mine, nu mă lasă niciodată să mă apropii de ea. Distanţa asta o păstrează cu sfinţenie la cea mai mică deplasare a mea. Când îi pun ceva de mâncare, aşteaptă să mă îndepărtez reglementar şi abia apoi se apropie şi începe să miroasă îndelung fiecare bucăţică în parte. Masa ei durează
mult. Mănâncă extrem de delicat şi niciodată în prezenţa altei pisici. Stă la o distanţă respectuoasă de cogenerele ei şi, inexpresivă, le priveşte cum mănâncă. După primele două-trei vizite făcute cu maximă precauţie, a primit deci, pe bună dreptate, numele Sfioasa.
Mascatul este un siamez maro-auriu şi cu o mască neagră veneţiană trasă pe faţă, înconjurând perfect conturul ochilor. Când îl vezi, poţi să juri că este pe punctul de a pleca în lagună într-un sejur de zece zile, între 3 şi 13 februarie. În ciuda numelui pe care-l are în dialectul milanez, Carnem vale! (,,Adio, carne!"), faimosul carnaval n-are nici o legătură cu ce se întâmplă acolo, în nici un caz cu vreun post de iarnă. Mascatul este de altfel eminamente carnivor.
Gemenele Miţa, Fiţa şi Tiţa sunt trei pisicuţe simpatice-n copilărie şi prima adolescenţă, transformate apoi în nişte cucoane voluptuoase. Se deplasează mereu grupate, cu un mers legănat, de pe un trotuar pe altul, agă
ţând trecătorii şi oferindu-se generoase, întru mângâieri îndelungate, cu coada în sus. Dimineaţa le găsesc uneori dormind pe unul dintre fotoliile de răchită, strânse unele în altele într-un ghem compact.
109
GABRIEL LIICEANU
Obrăznicuţu' surprins după ce a intrat prin e fracţie în bucătărie.
Obraznicu' - sau Obrăznicuţu' - rămâne cel mai indescifrabil personaj din galeria pisicilor îndrăgostite de curtea din strada dr. Tomescu. Nu vine niciodată pe terasa din spatele casei ca să mănânce, ci ca să asiste flegmatic la prânzul altui pisoi. Se instalează în fotoliul de răchită şi urmăreşte, cu un aer uşor dispreţuitor, mâncatul pofticios al confratelui care se nimereşte să fie acolo. Mersi, îi dă
mâna (adică lăbuţa) de vreme ce este pisicul iubit al familiei Negoescu, cu care împart calcanul casei. Obrăznicuţu este negru tot, cu blana linsă, cu un medalion preţios la gât, şi extrem de atent unde calcă. Dacă atinge cel mai mic ochi de apă, îşi scutură degrabă lăbuţa cu o zvâcnitură
elegantă. Dl Negoescu, tăticul lui, cu care mă întâlnesc 110
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
adesea când dăm să ieşim în oraş, auzindu-mă că îl strig
„Obraznicu", m-a abordat la un moment dat cu un aer politicos, mi-a precizat că îl cheamă de fapt Negruţu şi că, dacă ţin la numele pe care i l-am dat, m-ar ruga totuşi să-l diminutivez, căci „Obraznicu" i se pare prea dur şi nemeritat. Mi-am cerut scuze şi am renunţat din clipa aceea la numele care-l inconfortase afectiv pe vecinul meu.
Obrăznicuţu are o apucătură cu totul neobişnuită.
Deşi are o călcătură distinsă, la cea mai mică scăpare din vedere - o uşă uitată puţin crăpată la casă sau la garaj -, se strecoară," la orice oră din zi sau din noapte, ca un fur vîclean, înăuntru. Total neobservat. Drept care, nu de puţine ori după ce intru în casă, zăvorăsc totul în urma mea. Odată instalat la computer, tresar când aud diferite obiecte zăngănind prin casă. Ba s-a întâmplat şi să adorm şi să mă trezesc în zgomotul unui vas de flori căzând de pe o etajeră sau al unei cratiţe lăsate la uscat pe aragaz.
Vă asigur că, dacă ai neşansa să locuieşti într-o casă cu trei niveluri, alergatul pe scări în jos şi în sus este extenuant. Oricum, prima oară când a trebuit să inspectez întreaga casă vreme de un bun sfert de oră alergând între subsol şi etajul al doilea în căutarea unui prezumat hoţ, înarmat fiind cu o bâtă de baseball, aprinzând pe rând luminile, oprindu-mă ca James Bond pe pragul fiecărei camere şi măturând interiorul cu privirea înainte de a intra (dar, spre deosebire de Bond, şi cu inima ticăindu-mi), n-a fost plăcut deloc.
Ei bine, în acea noapte de groază, după ce am trecut prin filtru toată casa, Obrăznicuţu mă aştepta, cu mutra aia lipsită de orice expresie a pisicilor, la etajul al doilea, tolănit în vârful patului Ilincăi, care, în noaptea aia, nu dormea la mine. Când m-a văzut în pragul camerei, a tulit-o scurt pe lângă picioarele mele până jos, unde s-a aşezat 111
GABRIEL LIICEANU
în dreptul uşii de la ieşire, dând nervos din coadă, nerăbdător să descui. Ceea ce am şi făcut, urmărindu-l cum se pierde în noapte şi gândindu-mă că pisicile sunt singurele arătări care nu cunosc vinovăţia.
Trompea., fost Trompetă., este ultimul pe care-l prezint din vasta galerie de pisici cotrocenite, adică adăpostite în cartier.
Este străjerul terasei. L-am botezat aşa pentru că a apărut în curte într-o seară către miezul nopţii, şi apoi la aceeaşi oră zi de zi, lansând, de cum ateriza din iedera de pe gard, nişte miorlăituri metalice şi prelungi, părând că dă stingerea. La câteva zile după ce a îndeplinit acest oficiu gratuit, nedorit şi necerut de nimeni, s-a gândit (dacă cineva poate Cu Trompea în pandemie
112
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
imagina că o minte de om poate înţelege ce este în mintea unei pisici!) că cel mai convenabil ar fi să intre într-o relaţie plină de imprevizibil şi lipsită de logică cu Belze şi să devină
amândoi „pisicile casei". A încetat deci să sune goarna tocmai când cădeai în somn şi s-a instalat pe terasă.
Este de necrezut cum reuşesc aceste vieţuitoare criptice să inducă în noi mila, instinctele de gazdă, afecţiunea şi, periodic, remuşcarea, dacă nu obţin ceea ce cer tenace prin simpla lor prezenţă. A trebuit să treacă o vreme ca să-nţeleg că e bine să le dai întâi lor de mâncare, decât să
