GABRIEL LIICEANU
porumbel proaspăt vânat ... Dar vă rog să nu ne grăbim să-l judecăm. La
urma urmei, carnivorul
din noi întrece în lăcomie şi cruzime toate fiarele lumii.
La răstimpuri, mai
ales când glasvandul este
deschis, Belze apare miorlăind în dreptul plasei de ţânţari, pe care zgreap
ţănă, ba chiar se caţără,
având o perfectă priză pe
ochiurile plasei. În scurtă
vreme ajunge în dreptul
capului meu, fixat ca un
alpinist bine înfipt în pitoane, cu cele patru picioare răşchirate pe o suprafaţă cât mai mare,
şi ne privim o vreme, insistent, în ochi. ,,Ce faci?
Cât mă mai laşi să aştept în poziţia asta? Nu vezi că mi-e foame?" După câteva secunde, reuşesc să mă desprind de privirea lui hipnotică, deschid dulapul unde ţin plicurile cu hrană umedă Miau-Miau, golesc unul în castronaş, presar pe marginile lui şi o lingură de boabe uscate marca Sus: B el ze ( sau mai deqrabă Obrăznicuţ u'? - vezi infr a, p. 108) , escal adâ nd pl asa de ţâ nţ ari de l a terasa din spatel e casei.
Pagina alăturată: P ufosul , blâ ndul B el ze, surprins în ipostaza ferocel ui strămoş fel in.
105
GABRIEL LIICEANU
Purina (,,crănţănele", le spunea nepoţica mea, Ilinca, la patru ani) şi ies să-l poftesc la masă.
Încă un detaliu semnificativ. Cu caracterul lui instabil (diabolic?), Belze a născut o mică dramă. Îi place atât de mult la mine, încât a început să nu mai dea pe-acasă. Or, dintre cele patru pisici, Belzebut este slăbiciunea domnişoarei Purnavel. Îl botezase Pufulos. De câte ori ne întâlnim în stradă, îmi mărturiseşte cât suferă în urma trădării lui Belze şi că absenţele lui prelungite au devenit pentru ea insuportabile. E tentată mereu să-l strige din dreptul porţii mele, sperând că Belze, recunoscându-i glasul, va apărea, descriind cercuri de răsfăţ, din grădina din spate, se va lăsa înhăţat, mângâiat şi certat pe drumul spre casă. Din aceste întâlniri ocazionale, am aflat că mămica lui, dacă nu-l putea lua de câteva ori pe zi în braţe, începea să aibă dureri de cap. Am asigurat-o că nu-l sechestrasem, că vine la mine nechemat, şi că, desigur, e firesc să-ncerce să-l recupereze. Drama reîncepe însă când, la scurtă vreme după recuperare, Belze reapare senin în grădină şi îşi reia tumbele aferate pe terasă.
În acest peisaj plin de un dramatism subiacent, într-o seară de vară, cu fereastra care dădea spre stradă deschisă, am auzit la poartă un strigăt plin de dor şi de jale: ,,lubituleee! Vino că mama ţi-a făcut şniţel de pui!" Chemarea se repeta, din ce în ce mai languros şi mai tânguitor: ,,Iubituleee!" M-am ridicat şi, îndreptându-mă spre fereastă, am văzut cum geamurile vecinilor începuseră să se deschidă. Domnişoara Purnavel îşi chema din dreptul porţii mele motanul. Văzându-mă în geam, în timp ce miniona doamnă striga la poarta mea „iubituleee!", privirile de la casele vecine s-au îndreptat spre mine. În prima clipă
m-am gândit să dau fuga afară şi s-o rog pe domnişoara Purnavel măcar să coboare glasul. M-am oprit la jumăta-106
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
tea drumului, spunându-mi că, dacă voi apărea, nu va mai exista nici o îndoială asupra identităţii iubitului. Măgarul de Belze nu ştiu pe unde era şi de ce nu apărea odată ca să-i facă în sfârşit pe privitorii excitaţi de cele petrecute la poarta casei mele să înţeleagă că iubitul revendicat cu disperare crescândă în voce nu eram totuşi eu.
*
Permiteţi-mi o digresiune. Mă voi opri o clipă asupra incredibilei erori onomastice pe care a făcut-o Mircea lvănescu, cel mai mare pisico:fil din istoria culturii româneşti, care trebuie analizat în tandem cu Ion Barbu, cel mai mare canino:fil, despre care legenda susţine că ar fi găzduit în curtea de pe Carol Davila nr. 8 acelaşi număr de câini câţi pisoi avea Mircea lvănescu: doisprezece. Tot legenda spune că Noica, în studenţia sa, îndrăgostit de matematici, a fost invitat într-o bună zi acasă la Ion Barbu. Intrând în curte, tânărul aristocrat levantin care era Noica a fost înconjurat în clipa următoare de haita canină. ,, Vă este teamă
de câini, domnule Noica?" l-a întrebat maliţios Barbu, care degusta scena de câte ori avea un musafir. ,,Nu, domnule profesor", a răspuns distinsul :filozof în devenire, ,,dar n-am organ pentru câini". Din clipa aceea, marele poet l-a scos de la inimă pe Noica. ,,Auzi", povestea apoi în oraş,
,,domnişorul Noica a declarat că «n-are organ pentru câini»!".
Întorcându-mă la eroarea onomastică a lui Ivănescu; m-am tot întrebat cum de n-a simţit marele poet, cu urechea lui perfectă, că pisicile nu pot fi botezate cu nume fandosit-culturale: Rosencranz şi Guilderstern, Melissos, Robespierre, Charlaine etc. Le-a ratat pur şi simplu personalitatea punând-o sub nume sterpe! Căci ce legătură
poate avea un pisoi cu personaje shakespeariene, cu 107
GABRIEL LIICEANU
revoluţionari sau cu :filozofii antici? Numele pisicilor, aşa cum le-am dat eu de-a lungul anilor celor ce mi-au călcat ograda, trebuie să urmeze întocmai :fizionomia, caracterul pisicilor, trăsăturile inconfundabile caracteriale sau ticurile de personalitate. Dar să le iau pe rând.
*
Kitty, pisica-căţel a cumnatului meu, Dan, profesor de schi până la 90 de ani, vecinul meu de peste gard. Timp de 18 ani, Kitty şi-a urmat stăpânul în plimbările acestuia prin cartier. De la o vârstă, :fireşte, i-am spus Coana Kitty sau Coana mare. De afurisită ce era, ar fi preferat să latre la oameni, nu doar să-i stuchească. Te scuipa de cum te apropiai la mai mult de-un metru de ea. Şi totuşi, Coana Kitty avea rezerve de afecţiune imense. În ultimele ei săptămâni de viaţă, stătea la capul patului stăpânului adorat şi nu-şi desprindea privirea din ochii lui. Doliul în urma ei a fost lung şi greu. După o vreme, pe locul rămas gol, a apărut de la sine Motănilă, stropit pe blană cu pete alb-negru, un vlăjgan timid, tăfălog şi cu capul mare. Ca să-i dea de mâncare, cumnatu-meu trebuie să-l ducă în pod, căci Motănilă refuză să mănânce în prezenţa pisicimii snoabe din areal.
