T abi ssa, precupeaţa bibelou
Am intrat în al nouălea deceniu de viaţă. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în toţi anii care s-au scurs până acum e că
meseria mea, spre deosebire
de toate meseriile de pe lumea
asta, nu are un nume clar.
După ce am terminat Facultatea de Ideologie Marxistă
(FIM) în 1965, am simţit nevoia
să-mi continui studiile la seral
cu Facultatea de Gândit (Istoria,
în viclenia ei, deschide, în momente de răscruce, asemenea oportunităţi), pe care, ca să pot
Fo to: R ad u Sandov ici
gândi de-adevărat, a trebuit s-o
completez cu Facultatea de Etimologie. Când am absolvit-o eu (în 1973), se numea Facultatea de Limbi Clasice. De ce sunt atât de importante aceste facultăţi? Prima e importantă ca să înveţi cum intră Răul în lume.
A doua şi a treia, cea de Gândit şi cea de Etimologie, sunt importante ca să-nveţi să gândeşti. Dar de ce să gândeşti? Ca să poţi să deprinzi un mod de întrebuinţare optim al vieţii. Dar cum vine asta? Pentru aşa ceva nu există oare pedagogi, educatori, familie şi tot soiul de „şcoli ale vieţii"?
Există, dar aproape nici una nu te învaţă să gândeşti cu mintea ta.
Şi aici intervine meseria mea, pe care o iubesc enorm, deşi ea n-are nici nume şi nu e nici lesne de descris. O iubesc tocmai pentru că ştie să se ascundă în misterul ei. Oamenii nu înţeleg la ce e bună ocupaţia mea şi, o lungă vreme, n-am înţeles nici eu.
Acum, parte dintre dumneavoastră vă veţi întreba cum se face că
un om frământat de asemenea probleme măreţe ajunge să scrie despre pisici. Răspunsul este nespus de simplu: nu e de-ajuns să gândeşti cu mintea ta, trebuie, aşa cum ne-a învăţat un Prinţ micuţ, să gândeşti puţin şi cu inima ta. Ba, ca să fiu foarte sincer, uneori mai mult cu ea.
Or, pentru asta, trebuie să iubeşti trei vieţuitoare care nu sunt oameni: caii, câinii şi pisicile. Fiind postcoce (opusul lui „precoce"), eu am învăţat să le iubesc târziu; şi nestând îndeajuns de aproape de ele, după
cum veţi afla şi din textul meu. Şi mai cred că, dacă aş trăi mai mult, aş învăţa să iubesc (ca să gândesc corect cu mintea mea) şi gâştele sălbatice, şi urşii panda, şi măgăruşii. Vom mai vedea.
Gabriel Liiceanu
Pisicile din Cotroceni
Am în spatele casei o curticică mare cât o batistă. E închisă
din trei părţi de un zid, un gard înalt de lemn şi un calcan, toate acoperite cu iedera care se revarsă în falduri până la pământ. Iar peste curticica mare cât o batistă, închizând-o cu un acoperiş vegetal, se întinde bolta verde a teilor din grădina vecinului, îngemănată cu coroana mesteacănului din curticica mea. Pe jos, un covor compact de immerqrun.
De câteva ori pe zi deschid glasvandul glisant din bucătărie şi ies pe terasa cu trei trepte din spatele casei, care dă direct în grădină, mă aşez pe unul dintre cele două
fotolii de răchită şi am senzaţia că locuiesc într-un uriaş
cub verde. Care cântă toată ziua. Concerte de vrăbii ascunse în iedera calcanului, arii de mierle care punctează, cu ciocurile lor portocalii, coroana pomilor, corale de greieri în serile şi nopţile de vară. Şi, mai presus de orice, dându-mi senzaţia că am periodic musafiri, pisicile din Cotroceni. Ele împart zilnic paradisul verde cu mine.
În Cotroceni, mai toate pisicile au stăpâni. Mai toate au colan cu medalion. Mai toate vin să se frece de picioarele mele, cerşind o porţie de alint. Toate apar când nu te-aştepţi, de unde nu te-aştepţi. Aproape fiecare casă are pisica sau pisicile ei. Si
' toate sunt lăsate să se miste
' între afară si
' înăuntru.
Au galeriile lor, ieşirile şi intrările lor secrete - geamuri de
99
GABRIEL LIICEANU
la băi, de la bucătării, de la pivniţe sau poduri, de pe casa scării -, unele lăsate crăpate anume pentru ele. Nu ştii niciodată de unde apar, în plimbarea lor imprevizibilă, între casa lor şi curţile caselor din jur. Prin grădina mea de buzunar trec zilnic să mă salute cam aceleaşi şapte-opt pisici.
La început a fost Forno. A fost singurul, până să apară
Trompea, care nu avea stăpân, singurul care s-a ivit de niciunde. A apărut din senin şi, după câteva zile, auzindu-l cum fornăie şi tuşeşte, am înţeles că venise la mine în grădină ca să-şi trăiască ultimele zile. Era un motan bătrân, roşcat, având încrustate pe trup toate cicatricele războaielor purtate. Nu te lăsa să te apropii la mai mult de trei paşi de el. Venea în dreptul glasvandului, dar nu urca niciodată
treptele care despărţeau covorul verde al grădinii de terasă.
