la bună vreme" 1, de ce n-am putea rosti, la rândul nostru: Binecuvântat să fie Dumnezeu: care şi-a gătit laudă în universul faunei sale; care-şi oferă stropii mărturiei în compasiunea faţă de suflete, până şi în darul de netăgăduit al celor care, în preajmă, nu cuvântă? Şanse în plus în favoarea bunătăţii manifeste! Pentru a fi puţin mai mult noi înşine, pentru a surprinde „unde" binele se cerne ...
1 . P salmul 103, 28.
91
MIHAI FRĂŢILĂ
Pisi-biogr af ia S imonei
K essler începe în anul
1998, cam la 40 de ani
după ce s-a nă scut, când
a veni t M ascha în viaţ a ei.
Mascha i-a adus pe lume
pe Litz şi Lutz, doi pisoi
negri. C ând Litz a plecat,
Lutz a d eveni t M otta şi a
tră it 18 ani! C ând M ascha
a dispă rut în neant, a lăsat uşa d eschisă pentru toate pisicile care au urmat: M orr is (10), M autzer (8), Mi tzu (5) şi Tabissa
(1). Au fo st mult mai
multe, dar unele au plecat în lume, altele în cer ul pisicilor. C âte pisici, atâtea vieţi!
Simona Kessler
La tară
Am plecat la ţară. Peste vară. Am luat-o pe Tabissa cu mine.
Stă cuminte în casă şi nu iese afară decât in lesă. Mi-e teamă
c-o pierd în jungla ierbii necosite.
În fiecare dimineaţă pisica vecinei răzbate prin iarba înaltă, vine graţios balansând o burtică mare, perfect rotundă, pe picioarele ei lungi şi subţiri. Calcă prudent, delicat, dar ferm, nu şovăie. Ştie că pe terasă o aşteaptă
castronelul cu bobiţe. Plin. E frumuşică, alb cu gri deschis diafan, mititică, jigărită. Face pui pe bandă rulantă şi e mereu sleită de grija pisoilor. Nu are nume. Am apucat s-o strig Mitzia şi uneori vine, dar e sălbatică, nu stă în braţe, nu stă la mângâiat, abia dacă se lasă atinsă. De foame se freacă de picioarele mele şi scoate un scâncet prelung, un hârâit piţigăiat. Uneori se culcă pe nişte perne vechi, dar urechile îi sunt tot timpul ciulite. Dacă e adevărat că pisicile îşi mijesc ochii la tine în semn de iubire - cred că mă
iubeşte. Puţin. Are un rând de pui în şură, altul în burta umflată ca o băşică albă. Mică.
E vânătoreasă. Aduce şoareci şi vrăbii şi ni le lasă trofeu pe preş. Şi atunci când stă o clipă la soare e în alertă, tresare din orice. Niciodată nu se abandonează în leneveală pisicească.
Vecina are vreo optzeci de ani, mereu pe picioare, slabă
şi cocârjată. Are două codiţe subţiri, blond-cărunt, prinse 93
S I M O N A K E S S L E R
la spate cu o fâşie de cârpă neagră, zdrenţuită, pe care le dă
colac peste cap. Năframa subţire de vară şi-o leagă la spate cu o mişcare lentă şi precisă. Ritualic.
Un pat acoperit cu ţoale, un şifonier cu o vitrină chioară, o masă, un scaun, în colţ o sobă - toate maro. Un covor ros, o iconiţă, perdelele gălbejite. Miroase a mucegai.
E bolnavă, ia un pumn de medicamente, lăsate vraişte la capul somierei. Se vaită aşa cum se vaită toţi bătrânii, e necăjită, bărbatul i-a murit, fata i-a rămas oloagă. Ochii apoşi, sticloşi, doar o scânteie gri mocnind palid. Priveşte în gol. E singură.
Ieşim în curte. Doi pisoi de rândul trecut, pe picioruşe subţiri, au ieşit pe pietrişul bolovănos din bătătură: unul negricios şi ciufulit sare ca un drăcuşor, altul alb cu gri ca Mitzia, mă-sa, se spală tacticos. Dau să-l iau în braţe, să-l mângâi. Nici nu apuc să-l ating că bătrâna mă şi repede:
,,Lasă-l naibii, e plin de purici! Dacă-i mângâi, se lenevesc!''
La cât sunt de slabi şi amărâţi, nici ăştia mici nu prea primesc de mâncare. Îi înfometează ca să prindă şoareci, îi cresc să fie harnici. Pisica nu e bună dacă nu e harnică.
