Când se iţea în josul treptelor, nu-i vedeam decât capul mare, ochii obosiţi, de pisoi care trecuse prin multe în viaţă. Se mulţumea să-şi semnaleze prezenţa cu o desăvârşită demnitate. Deşi venise să primească ceva de mâncare, depăşise aerul de cerşeală al pisicilor care se înfiinţează
la uşă şi miorlăie ca să-şi semnaleze prezenţa. Stătea nemişcat, aşteptând, uneori ore întregi, ca marea uşă să
gliseze şi să mă vadă apărând în cadrul ei. Se retrăgea precaut şi mă lăsa să-i pun castronaşul cu mâncare în locul pe care-l părăsise. Aştepta să mă dau înapoi şi revenea.
De fiecare dată aveam senzaţia că îmi face o favoare primind ce îi dădeam. Nu se lingea pe bot, ca celelalte pisici, nu-şi făcea siesta. Pleca de îndată, aşa cum şi apărea.
Ajunsesem să-i pândesc zilnic prezenţa. N-am aflat niciodată de unde venea, unde se ducea, unde dormea. Când s-a făcut iarnă, a ignorat coşul de nuiele instalat într-un colţ al terasei, aşternut cu o păturică şi prevăzut cu un acoperiş improvizat.
100
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Spre sfârşitul lui martie, când zăpada începuse să se topească, Forno n-a mai apărut. Am bănuit că, înainte de a se retrage din lume, pierzându-se în zăpezile iernii, a ţinut să dea de veste pisoilor mai tineri din cartier că nu departe de ei există un loc bun de aciuat, unde puteai primi un blid de mâncare, un culcuş într-un coş de nuiele prevăzut cu o păturică şi, la nevoie, cu un acoperiş. Forno a rămas în memoria mea ca pisoiul-strămoş arhetipal, motanul-totem, cel pe care îl visează, tresărind în somn, pisicile care i-au urmat. Şi, uneori, îl visez şi eu, ca pe vieţuitorul de la care aş fi putut deprinde cum se moare cu demnitate, ne
însoţit pe drumul ultim de nimeni, dispărând pur şi simplu. În treacăt fie spus, sunt convins că oamenii nu pot învăţa să moară decât de la pisici şi stoici.
*
Pe urmele lui Forno,
prima pisică care a sosit pe terasa din spate ondulându-se graţios,
albă precum Albă ca
Zăpada, o adevărată
prinţesă cu ochii verzi
şi cu coada ridicată tot
timpul ca un panaş, a
fost Coco. Numită de
mine aşa (nu ştiu cum
îi spuneau acasă), pentru că, pe lângă aerul Coco, prinţesa cartierului,
cu o d iscretă componentă d e
cocotă d e lux
princiar, avea şi o discretă componentă de cocotă de lux.
Până în urmă cu câţiva ani, câtă vreme a strălucit în toată
splendoarea blănii ei de hermină, Coco m-a vizitat cu regularitate, dar niciodată în timpul iernii, când vila dinvecini trăgea obloanele şi eu bănuiam că, împreună custăpânii, pleca la schi, la Cortina d'Ampezzo. Se întorceaîntotdeauna parcă mai frumoasă decât plecase, păstrându-şi imaculată şi învigorată blana preţioasă. Cândmă găsea pe fotoliul meu de răchită, după câteva piruetelascive în jurul picioarelor, îmi sărea în poale, se întorceacu popoul la mine şi îmi dădea cu coada ei albă ca neauape la nas.
Parada pisicilor din Cotroceni a luat un nou avânt când,la parterul vilei din dreapta casei mele, s-a mutat un biroude tineri arhitecţi însoţiţi de un cvartet de pisici. De faptexista o mamă a lor, domnişoara Purnavel, o doamnă sub
ţirică cu mersul mărunt. În scurtă vreme, am aflat de laea povestea pisicilor care populau biroul de alături.
Le adusese în Cotroceni salvându-le dintr-o casă cucurte din Pantelimon, învecinată cu casa ei. Vecinul, mi-apovestit ea, le crescuse de mici, dar s-a însurat şi soţia luidetesta pisicile. ,,Ori eu, ori pisicile!" a spus de cum s-ainstalat în casă, şi, de îndată ce le vedea în curte, se repezeasă le alunge cu mătura. Când s-a mutat cu biroul de arhitectură alături de casa mea, domnişoara Pumavel a luat cuea şi cele patru pisici persecutate. Şi, la scurtă vreme după
mutare, toate s-au grăbit să-mi descopere grădina.
Primul care m-a vizitat în miez de noapte (sunt nocturn şi până la două noaptea cobor de câteva ori de la etajla parter) a fost Belze. Asta s-a întâmplat în urmă cu câţivaani buni. Porno murise, iar Coco nu-şi făcea apariţia decât102
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
ziua, ca să-mi dea cu coada pe la nas. Într-o noapte de primăvară, am coborât relaxat din birou în bucătăria de la parter cu gândul să mănânc un măr înainte să mă culc. Era trecut de miezul nopţii. Terasa de dincolo de glasvand era luminată de lună. Înainte să apăs pe întrerupător, am văzut cum din clarobscurul terasei, după geamul uşii glisante, mă fixau doi ochi galbeni rotunzi ca doi bănuţi.
Ochii, tăiaţi pe verticală de o dungă neagră, păreau că
plutesc singuri la o palmă de la pământ. Am simţit cum mă trece un fior. M-am apropiat precaut de geamul uşii fără să mai aprind lumina, m-am aşezat pe vine şi am privit în ochii aurii care mă scrutau nemişcaţi. Treptat, am descoperit blana de smoală şi, întinsă tacticos pe pardoseala de calcar a terasei, coada nespus de stufoasă, de pisică de angora. Neîndoielnic, mi-am zis, era trimisul lui Scaraoţchi, care îşi înfigea privirea de pucioasă în sufletul meu. Vedenia drăcească a primit pe loc numele Belzebut, prescurtat Belze, erou demonologic şi prinţ al Infernului.
Mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine, a rezultat că tot ce gândisem în prima clipă despre bietul Belze nu era decât scornitură medievală şi superstiţie tenace. ,,Maleficul" Belzebut era un tânăr bleg şi cumsecade care, din când în când, se rostogolea de-a lungul şi de-a latul terasei, oprindu-se după o vreme cu burta în sus şi lăbuţele pliate. Era tandreţea întruchipată, gata în orice clipă să se prăvălească la picioarele tale şi să se-ntoarcă cu burta-n sus de cum simţea adierea unei mângâieri sub bărbiţă.
Să ne înţelegem însă. Bleg, cumsecade şi toate celelalte, nu înseamnă că, mascat de blăniţa pufoasă, în Belze nu stă la pândă ferocele strămoş felin. În semn de iubire pesemne, prinţul Infernului îmi depune cam o dată pe lună, pe covoraşul din uşa terasei, ofranda însângerată a unui 103
