Orice discuţie despre viitorul încrederii în societatea rurală
ar trebui să includă oamenii care la un anumit punct vor deveni principalii actori implicaţi în reproducerea socială şi transformarea ideilor şi practicilor. Un lucru pe care regret că nu l-am studiat în detaliu este lumea copiilor din Săteni. Mi-am petrecut aproape tot timpul cu adulţii şi observând doar lateral viaţa şi dezvoltarea urmaşilor lor. Dacă m-aş apuca de studiu astăzi, când beneficiez de cunoaşterea retrospectivă şi de unele sugestii deschizătoare de minte1, m-aş uita mult mai atent la modul în care copiii devin actori sociali şi la similitudinile sau diferenţele dintre copilăria lor şi cea a generaţiilor trecute.
Pedagogia epistemologiei culturale, cu reperele marcante ale încrederii şi neîncrederii, pare caracterizată prin continuitate în timp, dar recentele schimbări economice şi demografice le oferă copiilor noi posibilităţi şi capacităţi. Puţini dintre ei mai suferă acum de malnutriţie, cresc în locuinţe supraaglomerate sau sunt privaţi complet de educaţie. În zilele de azi, familiile din Săteni au de regulă unu până la trei (arareori, mai mulţi) copii, în care investesc considerabil mai mult decât generaţiile anterioare scăzând astfel şi riscul conflictului dintre descendenţi pe tema moştenirii. Speranţele adulţilor pentru un viitor al copiilor lor mai bun decât ceea ce au trăit ei generează marele val de migraţie internaţională care implică
multe sacrificii pe termen scurt pentru bunăstarea pe termen lung a familiei. În general, copiii din Săteni cresc în gospodării 1 . Le mulţumesc Ritei Astuti şi lui Charles Stafford pentru sfaturile lor şi recomandările pe care mi le-au făcut în privinţa cercetărilor ulterioare.
A AV EA SAU A NU AVEA ÎNCREDERE 389
mai prospere şi într-o societate mai înstărită poate decât oricând în istoria socială.
Din nefericire pentru Săteni ca localitate, tinerii au o opţiune la îndemână, aproape imposibilă pentru generaţiile anterioare: să-şi urmeze visurile în altă parte, în oraşe mari sau mai ales în străinătate, urmându-şi părinţii plecaţi la muncă sau aventurându-se de unii singuri imediat după adolescenţă. Zona nu oferă suficiente locuri de muncă şi oportunităţi de afaceri pentru a stăvili valul migraţiei şi, în perioada scrierii acestei cărţi, satul pare golit de tineret. Şi, mai rău, mulţi rămân doar fiindcă
sunt dezavantajaţi social sau au carenţe ori probleme personale.
Rezultatul este un proces de selecţie negativă care privează satul de o forţă de muncă spornică, spirit antreprenorial şi candidaţi legitimi la statutul de lideri sociali. Cât timp încrederea în politica sau economia României rămâne la cote mici, mulţi tineri aleg să-şi ia tălpăşiţa (Hirschman, 1970).
Pentru viitorul Săteni ului există totuşi motive de optimism.
Iniţiativele localnicilor, mai ales ale generaţiei mai tinere ce beneficiază de noi deschideri sociale şi economice, cercul moral al încrederii s-ar putea extinde tot mai mult. Oamenii şi-ar putea revizui credinţele şi practicile tinzând către o sferă mai largă a aşteptărilor de mutualism, către norme sociale care instituţionalizează acţiunea colectivă şi cooperarea generalizată, către schimburi sociale mai intense şi o interdependenţă
mai adâncă. În consecinţă, către o moralitate comunitară sau universalistă.
Lucrurile ar putea-o lua însă şi în direcţia opusă, dacă evenimentele curente ar putea împinge oamenii nu către exprimarea prezenţei şi a voinţei, ci către abandonarea societăţii în cauză sau, dimpotrivă, o loialitate obedientă, ca să ne exprimăm în termenii alternativelor răspunsuri sociale definite de Albert Hirschman. * Transformările contemporane i-ar putea
* Voice, exit, loyalty, în orig., cJ. Albert O. Hirschman, Exit, Voice, and Loyalty (1970).
390 NEÎN CREDEREA
determina pe actorii Săteniului fie să plece din sat spre locuri mai bune, fie să-şi conserve comportamentul de până acum în materie de încredere, moralitate şi cooperare, şi nu să atace frontal situaţia de echilibru social de nivel redus. Am văzut deja că structura politicii locale şi transcendenţa exprimată
în simboluri şi ritualuri au un efect conservator, de reproducere relativ fidelă, asupra transmiterii ideilor morale şi perpetuării interacţiunilor sociale personalizate.
Oare expansiunea pieţelor economice moderne ar putea crea un cadru fertil pentru încrederea pe scară mai largă, depersonalizată, aşa cum sugerează povestea lui Mihai şi au argumentat unii specialişti (Henrich et al., 2001)? Ce i-ar putea face pe localnicii unui viitor Săteni să se adune şi să-şi rezolve în comun problemele cimitirului disfuncţional? Vor apărea, oare, suficiente exemple fericite de cooperare la scară largă
pentru a contrabalansa istoria locului, plină de trădări şi prădări în care securitatea şi confortul existenţial s-au bazat pe replierea şi cooperarea domestică în familie-gospodărie? În lipsa exemplelor palpabile, e posibil ca în societatea Săteniului să devină atractive din punct de vedere cultural nişte reprezentări ale încrederii datorită transformărilor economico-tehnologice majore sau ca emulări şi adaptări ale modelelor culturale din afara societăţii satului? Aceste întrebări necesită
răspunsuri empirice care depăşesc scopurile acestei cărţi. Etnografia descrisă aici oferă însă o pistă de lansare pentru construcţia unor ipoteze teoretice mai înguste şi folosirea unor metode de cercetare mai ţintite.
Rezonabilitatea neîncrederii
Această carte prezintă un studiu al încrederii şi al rolului ei în cooperarea, moralitatea şi organizarea socială a Săteniului.
Am interpretat antropologic diferite evenimente şi structuri sociale, reprezentări şi practici, urmărindu-i pe localnici de A AVEA SAU A NU AVEA ÎNCREDERE 391
la cârciumă la cimitir, de la nuntă la cabina de vot, de la modul cum construiesc o casă la modul în care îşi creează relaţiile de rudenie prin alianţă sau spirituale. În zgomotul şi furia fiecărui moment, am găsit şi am reprodus etnografic distinc
ţia sau tensiunea dintre aşteptările de moralitate şi teama de non-moralitate.
Cartea îşi va fi servit scopul dacă v-a făcut să priviţi încrederea şi neîncrederea în lumea socială înconjurătoare din poziţia şi perspectiva unui localnic din Săteni. Spre deosebire de alte cadre metodice mai riguroase, etnografia nu este un experiment asupra subiectului observat, ci mai degrabă asupra observatorului. Ca unealtă metareprezentaţională, de reprezentare a altor minţi, ea a încercat să pună cititotul în pielea actorului nativ, măcar pentru un timp şi în mod inevitabil simplificator, încercând să descrie cât mai mult din complexitatea reprezentărilor mentale şi a interacţiunilor sociale aflate în joc, dar şi regularităţile lor interesante din punct de vedere explicativ. Ne face inteligibile comportamentele şi ideile altora şi, în plus, ne poate învăţa ceva despre noi înşine.
În cercetarea mea, am încercat tot timpul, fără a reuşi, poate, totdeauna, să ajung la miezul problemei. Am vrut să mă asigur permanent dacă informatorii mei au dreptate în ceea ce afirmă, sunt oneşti şi posedă esenţa problemei. Faptele, realitatea brută, contează foarte mult, dar etnografia constă în colectarea de interpretări subiective - sau, dacă vreţi, a motivelor pe care oamenii le fumizează pentru acţiunile lor şi ale altora. Antropologul ascultă oamenii spunând poveşti despre realitatea obiectivă nu ca reflecţie teoretică, obiectivă, lipsită de pasiune sau miză, ci ca modalitate de angajament practic cu lumea.
În cazul de faţă, explorarea mea etnografică oferă o reprezentare a metareprezentărilor din Săteni. Acea perspectivă a
„ce gândesc eu că gândesc ei că gândesc" (Bloch, 2018) descrie şi interpretează punctul „lor" de vedere la nivel interpersonal şi intersubiectiv, modul în care ei interpretează procesele 392 NEÎNCREDEREA
