A mai existat însă o a doua formă de încredere impersonală
profund afectată de istorie. Unii dintre paşii făcuţi către modernitatea socială s-au dovedit a fi ezitanţi sau profund greşiţi, ca în cazul instituţiilor care ar fi trebuit să genereze încrederea epistemică în ştiinţă sau justiţie. Localnicii au avut de-a face cu scientismul şi egalitarismul declamativ al socialismului, dar detectau cu acribie multele contradicţii şi eşecuri ale epistemei politice. Chiar şi astăzi, propunerile abstracte, teoretice, sunt rapid expediate ca ignorând realitatea pragmatic la fel ca „expertiza" birocraţilor comunişti „care nu puteau deosebi oaia de berbec" dar promovau viziunea ortodox-centralizată, politruci oportunişti care „vedeau lucrurile ca statul"
(Scott, 2008). Sătenii preferă obiceiurile şi cunoştinţele practice, derivate dintr-o tradiţie şi un mod de viaţă sigur pentru că a fost testat. Legile pe care le-au încălcat şi pedepsele emise de sistemul public, fie simţite ca nedrepte, fie aplicate discre
ţionar, i-au făcut circumspecţi faţă de recursul la oarba justi
ţie, împingându-i spre tentativa de a manipula sistemul cu propriile mijloace.
Poate părea ironic că oameni care trăiesc în asemenea condiţii de vulnerabilitate şi lipsă de resurse şi putere au înclina
ţii atât de puternice spre independenţă şi bizuinţă numai pe sine. Şi totuşi localnicii au reuşit să supravieţuiască, cu toată
precaritatea existenţei lor, tuturor furtunilor istoriei. Şi la fel au supravieţuit şi reprezentările lor culturale asupra încrederii şi neîncrederii. Autarhia a fost o componentă intrinsecă a trusei de supravieţuire a individului, care decurgea din renun
ţarea la orice speranţă de sprijin din afară şi aşteptarea perpetuă că ce putea mai rău să se întâmple se va întâmpla cândva.
Ţăranii au încercat să-şi conserve cu orice preţ mijloacele de asigurare a traiului şi s-au adaptat oricărei calamităţi pe care au trebuit să o înfrunte. Prin viclenie sau prin forţă, prin improvizaţii sau bazându-se pe vechile obiceiuri, au propagat de la o generaţie la alta ordinea socială a unei societăţi de 378 NEÎNCREDEREA
gospodării caracterizate prin sfere private ale moralităţii şi o concepţie prudentă asupra lumii, în care răul e prezent şi apropiat. Ca un sistem imunitar al cooperării ca beneficiu personal, neîncrederea a servit ca protecţie împotriva exploatării reciproce (Yenkey, 2018), deşi rezultatul agregat este o stare de echilibru caracterizată prin suspiciune şi cooperare scăzută, perpetuată peste generaţii. Cu toate acestea, atomizarea a prevenit dezvoltarea conflictelor sociale ireductibile dintre grupuri sociale şi a violenţei repetate într-o singură direcţie sau tendinţă. Neîncrederea reduce şi capacitatea de coalizare în agresiuni coordonate, fie şi numai fiindcă definiţia străinului sau a duşmanului este flexibilă şi identificările volatile, iar oamenii sunt mai repede preocupaţi de inamicii din interiorul satului decât de ameninţări externe.
Flexibilitatea încrederii personalizate
Există un gen de pericol pe care localnicii nu l-au simţit pe pielea lor în istoria cunoscută: ameninţarea din partea unei categorii aparte de oameni sau a unui grup social bine definit din interiorul sau din exteriorul societăţii Săteniului. Statutul de „alţii" nu defineşte, la Săteni, un fel esenţial diferit de oameni, care se opune lui „noi", indiferent de modul cum ai face distincţia. În termeni de filozofie morală nativă, un seamăn poate fi la fel de bine străin sau partener de mutualitate, la fel ca toată lumea din Săteni, din satele înconjurătoare, Moldova, România sau din întreaga lume.
Clasele sociale şi organizaţiile politice nu apar niciodată
ca voinţă sau reprezentare ca nişte unităţi colective angajate în competiţie socială sau conflicte ideologice. Localnicii bogaţi, de condiţie medie sau săraci sunt cu toţii „de la ţară, ţărani, în termeni culturali şi sociali, şi se disting unii de ceilalţi nu conform unor graniţe esenţiale de diferenţe calitative, ci în A AV EA SAU A NU AV EA ÎNCRED ERE 379
ierarhii tranzacţionale cu caracter cantitativ, permeabile social şi incluzive. Săteniul nu posedă nici un exogrup, religios sau etnic, care ar putea genera o identitate românească sau creştină din care să derive o formă de altruism parohial cu relevanţă pentru larga societate. Mici grupuri de romi trec uneori prin Săteni, iar localnicii fac unele schimburi de bunuri şi servicii cu aceştia, deşi cu precauţia exprimată în stereotipurile cunoscute referitoare la furt şi înşelăciune. Deşi romii sunt văzuţi ca exotici şi ciudaţi, oamenii din sat acceptă uneori cererea de a le boteza copiii. Romii recent sedentarizaţi într-un orăşel din apropiere nu le stârneau localnicilor sentimente mai bune, dar aceştia interacţionau foarte rar cu ei şi erau văzuţi, cel mult, ca provocând o neplăcere totuşi minoră în contactele sociale.
Acelaşi orăşel fusese, pe vremuri, dominat de o comunitate evreiască de dimensiuni mari, iar bătrânii Săteniului îşi mai aminteau de obiceiurile lor stranii, cum ar fi stricteţea sabatului şi tabuurile alimentare, ca şi de iscusinţa lor comercială.
Ţăranii se simţeau uneori păcăliţi sau exploataţi de astfel de negustori unşi cu toate alifiile, dar beneficiau de pe urma bunurilor importate, serviciilor profesionale sau a oportunită
ţilor de afaceri oferite de industrioasa minoritate. Mulţi dintre localnici dezvoltaseră relaţii mutuale pe termen lung cu negustorii şi liber-profesioniştii evrei, iar o bătrână îşi amintea, cu ochii în lacrimi, cum un doctor evreu o salvase cu antibiotice de o pneumonie care risca să o omoare în anii grei de după război. Mulţi dintre evreii din partea locului au fost expropriaţi, deportaţi şi ucişi în Holocaustul românesc, cu participarea orăşenilor şi sătenilor din zonă, inclusiv a unora din Săteni, asociaţi mai ales cu Garda de Fier. Cu excepţia unei mâini de oameni, supravieţuitorii au migrat în Israel, în aşa-numitul aliyah de după al Doilea Război Mondial, sau au plecat spre Europa şi Statele Unite. Urmele comunităţii altădată înfloritoare se găsesc în sinagogi dezafectate, şcoli şi case 380 NEÎNCREDEREA
ocupate şi modificate de românii şi romii care le-au ocupat ulterior, ca şi în impresionantul cimitir evreiesc cu pietrele sale de mormânt pe care se zăresc pietricele aduse din Ţara Sfântă de urmaşii veniţi în vizită pe meleagurile strămoşeşti.
În ciuda antisemitismului mai mult sau mai puţin oportunist al multora, unii localnici au încercat să-şi apere apropiaţii evrei, să îi ascundă de pogromuri, iar mulţi membri ai minorităţii persecutate au ajuns să trăiască în termeni buni cu asociaţii lor din rândul românilor majoritari.
În ciuda reprezentărilor etnice esenţialiste, a interacţiunilor sociale tensionate şi a stereotipurilor care se învârt în jurul motivelor neîncrederii în anumite etnii, nici evreii, nici romii nu au constituit vreodată un exogrup perceput ca fiind orientat împotriva românilor sau delimitat radical de localnicii români. Nici una din cele două etnii nu s-a coagulat în chip de duşman, concurent sau colaborator al localnicilor din Săteni într-un sens de cooperare sau conflict între grupuri.1
Non-românii interacţionau cu sătenii prin tranzacţii particulare, fie mutual benefice, fie cu caracter spoliator, nu ca exogrup, ci ca partener sau oponent contextual.
Dacă îi asculţi cu atenţie pe localnici, îţi poţi da seama că
pentru ei duşmanul se află înăuntrul, şi nu în afara porţilor.
Condiţiile existenţiale i-au făcut pe aceştia să intre cel mai des în opoziţie unii cu alţii - român contra român, ortodox contra ortodox, locuitor al satului contra locuitor al satului, vecin contra vecin, frate contra frate. Alteritatea morală consta într-o oglindă în care se reflecta opoziţia reciprocă, şi nu în percepţia unor feluri de persoane esenţial diferite. Oamenii erau neîncrezători în semenii lor fiindcă înţelegeau că aceştia ar putea fi la fel de oportunişti ca ei, ca toată lumea până la 1 . Căsătoriile mixte nu erau privite cu ochi buni, dar erau tolerate şi de obicei se integrau bine în ansamblul societăţii.
A AVEA SAU A NU AVEA ÎNCREDERE 381
