părea că uşurează starea de tensiune. Ii. simţea
corpul relaxându-se, încetul cu încetul, pierzânduşi rigiditatea aceea îngrozitoare şi nefirească.
Mâinile ei îi cuprinseră membrele, îi mângâiau muşeliii, trecându-i peste trup cu mişcări
spasmodice, g ■ Sângele fierbinte începu să-i curgă din nou prin veneţia#! membrele i se relaxară.
— Intoarce-te spre mine, şopti ea, pradă insistenţei ||| triumfului.
In cele din urmă Gerald cedă, corpul lui îşi recăpătă căldural şi supleţea. Se întoarse şi o
cuprinse în braţe. Simţind-o moale la pieptul lui, atât de minunat şi desăvârşit de moale şi primitoare^
o strânse în braţe cu mai multă putere. Ea era parcă strivitisfl lipsită de putere Ia pieptul lui.
Mintea lui părea dură şi invincibilă, precum un giuvaier, şi nu avea cum să i se împotrivească.
Pasiunea lui i se părea teribilă, încordată, sinistră şi impersonală, precum o forţă distrugătoare şi definitivă. Simţea că o putea ucide şi chiar asta se şi întâmpla.
— Doamne, Doamne! strigă ea, chinuită de strânsoarea lui,
simţind cum viaţa i se scurge din trup. Iar când o săruta
duios, abia mai răsufla, ca şi cum ar fi fost epuizată, gata
să moară.
„Oare am să mor, am să mor?” îşi repeta ea în sinea ei.
Dar nici noaptea şi nici el nu-i ofereau răspunsul la întrebare.
Şi totuşi, a doua zi, părticica aceea din ea nedistrusă rămase intactă şi ostilă, iar ea se hotărî să nu plece, rămase să-şi termine vacanţa, neadmiţând nimic. Gerald nu prea o mai lăsa singură şi o urmărea precum o umbră, era ca un blestem pe capul ei, ca un continuu: „fă asta, nu face asta”. Câteodată el era cel care părea mai puternic, în vreme ce ea părea aproape distrusă, târându-se pe pământ ca un vânt slab; altădată situaţia era pe dos. Dar lucrurile erau neschimbate; unul era distrus pentru ca celălalt să poată exista, altul era puternic pentru; pă celălalt era slab.
„ Până la urmă”, îşi spuse Gudrun, „am să-l părăsesc.” „Pot să
mă eliberez de ea”, îşi spunea el în culmea suferinţei. îşi
propunea să fie liber. Chiar se pregăti să plece, s-o lase în
încurcătură. Dar pentru prima dată voinţa sa cedă.
„Unde am să mă duc?” se întreba.
„Nu-ţi ajunge propria persoană?” îşi răspundea singur, invocându-şi orgoliul.
„Propria persoană!” repeta el.
I se părea că Gudrun era mulţumită cu propria ei persoană, se împlinise, ca un obiect de preţ în lăcaşul lui. Cu raţiunea calmă, statică a sufletului său, recunoştea acest fapt şi era de acord că e dreptul ei să se închidă în ea însăşi, să se mulţumească doar cu propria ei persoană, fără să dorească pe nimeni altcineva. Era conştient de asta, o admitea, nu mai era nevoie decât de un ultim efort ca să aibă parte şi el de aceeaşi împlinire. Ştia că nu era nevoie decât de un singur impuls al voinţei sale pentru ca şi el să fie în stare să se întoarcă împotriva lui însuşi, să se închidă în sinea lui aşa cum se încheagă
o piatră devenind de nepătruns, un lucru
complet şi izolat în sine.
546 D.H. Lawensi
Acest fapt îl aruncă într-un haos teribil. Pentru că, oricât de mare ar fi fost voinţa lui ca spiritualiceşte să rămână imun şi să se mulţumească cu propria sa persoană, dorinţa pentru această stare îi lipsea, iar el nu putea să o creeze. îşi dădea seamă', că, pentru a putea exista, trebuia să se elibereze în totalitate de Gudrun, să o părăsească dacă ea voia aşa, să nu aibă nici o pretenţie de la ea, să nu-i ceară absolut nimic.
Dar, pe de altă parte, pentru a nu avea pretenţii de la ea, el trebuia să
rămână singur, într-o izolare perfectă. Iar creierul refuză să perceapă acest gând. Avea o senzaţie a nimicniciei. Pe de altă parte, ar putea să cedeze şi Să se linguşească pe lângă ea. Sau, întrun final, ar putea-o ucide. Ori, ar putea foarte bine să fie indiferent, să nu-i pese, să ducă o viaţă
dezorganizată, trăind de pe o zi pe alta. Dar firea lui era prea serioasă, nu suficient de veselă sau de subtilă pentru trivialităţi batjocoritoare.
O ciudată ruptură se produse în el; precum o victimă sfâşiată şi lăsată la mila Domnului, tot aşa şi el fusese sfâşiat şi lăsat la mila lui Gudrun. Cum ar putea oare să-şi închidă rana, această ciudată şi infinit de sensibilă
pustietate a sufletului său expusă asemenea unei' flori care tocmai se deschide către întreg universul şi prin care el era încredinţat celuilalt, necunoscutului. Această rană, această ruptură, această desfacere a propriului înveliş care-1 lăsa incomplet, limitat, nefinisat, precum o floare care se deschide sub cerul liber, aceasta era bucuria sa cea nemiloasă. De ce să renunţe la ea? De ce să se închidă în sine şi să devină impenetrabil, imun, ca un lucru pe jumătate (pus la locul lui, de vreme ce deja apucase să iasă afară, ca o sămânţă care a încolţit pentru a da naştere mai departe altei vieţi, îmbrăţişând cerul nevăzut
îşi va păstra fericirea neîmplinită a propriei dorinţe chiar cu preţul chinurilor pe care i le cauza ea. Era cuprins de o ciudată încăpăţânare.
Refuza să plece de lângă ea,* indiferent de ce spunea sau făcea ea. O
dorinţă stranie, fatală îl făcea să păşeâsl®^ mai departe alături de ea. Ea era o prezenţă hotărâtoare care-şi punea amprenta asupra fiinţei lui, deşi îl trata cu dispreţ, refuzându-1 în mod repetat, renegându-1, totuşi el nu voia să plece, de vreme ce, atunci când se afla aproape de ea, simţea o forţă
electrică ce-1 îndemna să meargă mai departe, simţea eliberarea,
cunoaşterea propriei limitări, promisiuni frumoase precum şi misterul propriei distrugeri şi anihilări.
Gudrun îi chinuia inima rănită chiar şi atunci când el căuta alinare la ea.
