Şi ea era chinuită. E posibil ca voinţa ei să fi fost mai puternică. Simţea, cuprinsă de groază, că el ar fi încercat să-i sfâşie mugurul inimii, să-l deschidă, asemenea unei fiinţe insistente şi lipsite de respect. Ca un copil care rupe aripile unei insecte, sau desface un mugur ca să vadă cum arată
floarea, tot aşa şi el îi distrugea intimitatea, propria ei viaţă, o distrugea aşa cum este desfăcut un mugure imatur.
Poate că ea se va deschide faţă de el după mult timp, în visurile ei, când se va transforma într-un spirit pur. Dar acum nu voia să fie tulburată şi distrusă. II respingea cu toate puterile.
Urcară împreună, la lăsarea serii, sus, pe povârnişul înalt ca să vadă
apusul. Stăteau în bătaia vântului aspru, în aerul pur şi urmăreau discul galben al soarelui care se înroşea şi dispărea. Apoi, la est, piscurile şi culmile munţilor sclipeau nuanţate în trandafiriu aprins, incandescente precum florile nemuritoare pe fundalul unui cer roşu, ca un miracol, în timp ce mai jos, peste pământ, se aştemea o umbră albăstruie, iar deasupra plutea în aer un văl trandafiriu, ca o prevestire.
Ei i se părea frumos, se simţea ca într-un delir, voia să strângă acea sclipire şi vârfurile eterne Ia pieptul ei şi să moară. Şi el le vedea, vedea că
sunt frumoase. Dar nu-i provocau nici un fior în piept, doar o amărăciune care era şi ea precum o închipuire. El îşi dorea ca acele piscuri să fie cenuşii şi urâte, aşa încât Gudrun să nu-şi mai găsească punctul de sprijin în ele.
De ce trăda ea oare relaţia lor atât de josnic, cufundându-se în strălucirea înserării? De ce îl lăsa să stea acolo, cu vântul tăios ca gheaţa suflându-i prin inimă, ca moartea, pentru ca ea să se poată bucura de vârfurile trandafirii, înzăpezite?
~ak& Ce importanţă are amurgul? întrebă el. De ce te umileşti în faţa lui?
E aşa de important pentru tine?
Ea tresări furioasă şi jignită.
— Pleacă, strigă ea şi lasă-mă în pace. E frumos, e aşa de frumos, zise ea pe un ton cântat, ciudat şi pompos. E cel mal frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Nu încerca să te interpui între mine şi el. Pleacă de aici, eşti în plus.
El se dădu puţin înapoi şi o lăsă acolo, ca o statuie, ca în transă, în faţa strălucirii mistice care se ridica dinspre est, Nuanţa de trandafiriu începea deja să dispară şi stele mari şi albe începură să strălucească. Gerald aştepta. Era în stare să renunţe la orice, mai puţin la lucrul după care tânjea.
— A fost cea mai frumoasă privelişte pe care am văzut-o vreodată, spuse ea cu o voce rece, brutală, când în cele din urmă se întoarse cu faţa spre el.
Mă uimeşte faptul că vrei să-l distrugi, Dacă nu poţi să-l vezi, de ce încerci să mă împiedici şi pe mine?
Dar de fapt reuşise să-l distrugă, iar ea se agăţa de un efect mort.
— Cândva, începu el cu un ton suav, privind în sus la ea, am să te distrug, în timp ce vei sta să priveşti apusul, pentru că eşti aşa de mincinoasă.
Cuvintele pe care le rostise erau ca o promisiune dulce şi voluptuoasă.
Gudrun era rece dar arogantă.
— Nu mă tem de ameninţările tale.
Refuză să-l mai primească, iar camera o păstra exclusiv pentru ea. Dar el rămase în aşteptare, cu o răbdare ciudată, care se datora dorinţei pe care o simţea faţă de ea.
„Până la urmă”, îşi zise el cu o promisiune plină de reală voluptate, „dacă
o să mă provoace, am s-o ucid.” Şi tremura încet cu toate membrele, la acest gând, aşa cum tremura la cele mai violente accese de pasiune faţă de ea, înfiorându-se de prea multă
dorinţă.
547
D.H. Lamerut
In tot acest timp, Gudrun manifesta o ciudată supunere faţă de Loerke, ceea ce era ceva insidios şi trădător. Gerald era conştient de asta. Dar în starea lui de răbdare nefirească şi din dorinţa de a-i ierta multe trecea cu vederea, deşi amabilitatea ei umilă faţă de celălalt bărbat, pe care îl ura ca pe o insectă dăunătoare, îl făcea să tremure din nou, cuprins încontinuu de un acces spasmodic ciudat.
O lăsă singură doar atunci când se ducea la schi, un sport pe care-1 adora şi pe care ea nu-I practica. In momentele acelea părea că se situează
dincolo de graniţele vieţii, ca un proiectil într-o lume de dincolo. Şi de multe ori, când Gerald era plecat, Gudrun stătea de vorbă cu micul sculptor german. Aveau un subiect invariabil: arta lor.
Era vorba de aproape aceleaşi concepte. El îl ura pe Mestrovic143, nu era încântat de futurişti, îi plăceau figurinele din lemn din Africa de Vest, arta aztecă, mexicană şi din America Centrală. El urmărea grotescul, şi îl pasiona un gen ciudat de mişcare mecanică, o confuzie în natură. Jucau un joc curios unul cu celălalt, de o sugestivitate nesfârşită, ciudat şi viclean, de parcă ar fi avut o înţelegere ezoterică asupra vieţii, ca şi cum numai ei ar fl fost iniţiaţi în teribilele taine ale vieţii, pe care ceilalţi oameni nu îndrăzneau să le afle. Corespondau doar printr-o sugestie ciudată şi abia înţeleasă, se aprindeau la ideea pasiunii ascunse a egiptenilor sau a mexicanilor. întregul joc era unul al sugestiilor reciproce, subtile, şi doreau să-I menţină în planul sugestiei. Cea mai mare satisfacţie o obţineau prin nuanţele verbale şi fizice, printr-un ciudat schimb de idei pe jumătate sugerate, priviri, expresii şi gesturi, care erau de-a dreptul intolerabile, deşi pentru Gerald de neînţeles. El nu deţinea termenii pentru a înţelege relaţia dintre ei, căci termenii lui erau mult prea vulgari.
Ei îşi găseau refugiul în sugestia artei primitive, iar tainele lăuntrice ale senzaţiei formau obiectul lor de cult. Arta şi Viaţa reprezentau pentru ei Realul şi Irealul.
— Desigur, zicea Gudrun, viaţa nu are prea mare importanţă
143 Ivan Meătrovic (1883-1962), sculptor iugloslav ale cărui opere au fost expuse în Londra în 1915. A plecat în Statele Unite în 1947
şi a fost naturalizat în 1954.
— arta este centrul de interes. Ceea ce facem în viaţă are peu de rapport, nu semnifică mare lucru.
— Da, asta chiar aga e, răspunse sculptorul. Ceea ce facem prin artă
reprezintă esenţa fiinţei noastre. Ceea ce facem în viaţă e un fleac cu care-şi bat capul ceilalţi.
Era ciudat felul în care Gudrun simţea exaltare şi libertate prin această
comunicare. Avea impresia că e statornică pe veci, Bineînţeles că Gerald era acel fleac. Iubirea era unul dintre lucrurile temporare din viaţa ei, mai puţin în ceea ce priveşte persoana ei artistică. Se gândea la Cleopatra —
Cleopatra trebuie şă fi fost artistă; luase ceea ce era esenţial la un bărbat, culesese senzaţiile supreme şi aruncase ambalajul; şi Maria Stuart, şi Eleonora, Duse144, gâfâind în braţele iubiţilor ei după spectacol; aceştia erau exponenţii ezoterici ai iubirii. La urma urmei, ce era oare un amant decât un combustibil pentru acest transport al cunoaşterii subtile, pentru arta femeii, arta cunoaşterii pure, perfecte prin intermediul simţurilor.
