Loerke o aştepta. Micul artist, izolat în cochilia lui închisă ermetic, simţea că în sfârşit găsise o femeie de Ia care putea obţine
ceva. Era tot timpul neliniştit, aşteptând să discute
cu ea, plănuind pe ascuns cum să se afle aproape de ea.
Prezenţa ei îl umplea de entuziasm şi pasiune, iar el
se apropia viclean din ce în ce mai mult de ea, de
parcă ar fi exercitat o forţă invizibilă de atracţie.
Nu era câtuşi de puţin îndoit în ceea ce îl priveşte pe Gerald. Acesta era unul dintre intruşi. Loerke nu-1 ura decât pentru faptul că era bogat, mândru şi distins. Toate aceste lucruri totuşi bogăţie, mândria unui* statut social, un fizic plăcut — erau lucruri ce ţineau de lumea exterioară. Când venea vorba de relaţia cu
o femeie precum Gudrun, el, Lorke, avea o abilitate şi o putere la care Gerald nu visase niciodată.
Cum ar putea Gerald spera să satisfacă o femeie de talia lui Gudrun?
Credea el oare că mândria, voinţa puternică sau tăria fizică îl vor ajuta?
Loerke cunoştea un secret dincolo de toate aceste lucruri. Cea mai mare putere este aceea subtilă şi flexibilă, nu cea care atacă orbeşte. Iar el înţelegea lucrurile într-un fel în care Gerald era un învăţăcel. El, Loerke, putea să pătrundă în profunzimi care erau dincolo de cunoaşterea lui Gerald. Gerald era lăsat în urmă ca un neiniţiat în anticamera templului misterelor acestei femei. Iar el, Loerke, oare nu era el în stare să pătrundă
până în interiorul adâncului, să găsească spiritul femeii în refugiul său intim şi să se lupte cu el acolo, cu şarpele încolăcit la rădăcina vieţii!
La urma urmei, ce anume îşi dorea o femeie? Era oare vorba despre un efect social, înplinirea ambiţiilor pe plan social, în rândul jjfemei îndrăgostite
553 umanităţii? Era oare chiar vorba de o unire prin
dragoste sau bunătate? îşi dorea „bunătate”? Cine decât un prost ar accepta aşa ceva din partea lui Gudrun? Acesta nu era decât aspectul superficial al dorinţelor ei. Treci pragul şi o vei considera pur şi simplu cinică în legătură cu societatea şi avantajele ei. Odată intrat în casa sufletului ei, ai să descoperi o atmosferă caustică de distrugere, o lume întunecată, aprinsă de senzaţii şi o conştiinţă vie, subtilă şi critică ce a văzut lumea distorsionată şi îngrozitoare.
Şi apoi ce va urma? Oare simpla forţă oarbă a pasiunii o putea satisface?
Nu asta, ci fiorul senzaţiei extreme a degradării. Era o voinţă de neînfrânt care reacţiona împotriva voinţei ei de neclin* tit, în faţa miliardelor de fiori subtili ai procesului de degradare, de analiză fină şi de studiu amănunţit care aveau loc înăuntrul fiinţei ei întunecate, în vreme ce aspectul ei exterior; individual, rămânea neschimbat, chiar sentimental în ipostazele sale.
Dar între doi oameni, oricare ar fi ei pe pământ, gama experienţelor pur senzoriale este limitată. Punctul culminant al reacţiilor senzuale, o dată ce a fost atins în vreun fel, este definitiv, mai departe nu se poate merge. Nu
există decât posibilitatea, repetării, sau ca cei doi parteneri să se despartă, sau supunerea voinţei unuia în faţa celuilalt, sau moartea.
Gerald pătrunsese în toate sferele exterioare ale sufletului ei. Pentru Gudrun el era cel mai important reprezentant al lumii prezente, acel nec plus ultra al omului aşa cum îl concepea ea. Prin el, ea cunoştea lumea, şi cu asta totul se încheiase. Acum, după ce-I cunoscuse în totalitate, se simţea ca Alexandru337 în căutare de lumi noi. Dar nu mai existau lumi noi, nici alţi bărbaţi, ci doar fiinţe minuscule, creaturi de neschimbat precum Loerke. Pentru ea lumea se terminase. Nu exista decât
întunericul interior, individual, senzaţia în cadrul eului, misterul religios obscen-al degradării supreme, neînţelegerea mistică a descompunerii diabolice care distruge rădăcina vitală şi organică a vieţii. *
Toate acestea Gudrun le ştia prin intermediul subconştientului, nu al minţii. Ştia care va fi pasul următor, ştia către ce va trebui să se îndrepte după ce-1 va părăsi pe Gerald. îi era teamă de Gerald care ar fi putut s-o ucidă. Dar nu avea de gând să se lase ucisă. Un fir subţire încă o mai ţinea legată de eL Dar nu moartea ei va fi aceea care-1 va rupe... Mai avea de mers, mai avea de cules fructele dulci şi rafinate ale vieţii, să cunoască
negânditele senzaţii subtile înainte să se termine cu ea.
Gerald nu-i mai putea oferi aceste ultime subtilităţi. Nu era în stare să-i perceapă esenţa fiinţei ei. Dar acolo unde loviturile sale primitive nu o puteau atinge, acul fin, insinuant, ca de insectă al lui Loerke putea. Cel puţin, acum venise vremea ca ea să treacă la celălalt, la artizanul suprem.
Ştia că Loerke, în adâncul sufletului său, era detaşat de toate, căci pentru el nu exista nici rai, nici pământ, nici iad. Nu recunoştea nici o supunere, nu avea nimic în comun cu nimeni şi nimic. Era un solitar şi, prin comparaţie cu ceilalţi, întregit prin sine însuşi, în vreme ce în sufletul lui Gerald încă
mai exista un ataşament faţă de restul lumii, faţă de toţi. Iar acesta reprezenta limitarea lui. Era limitat, bornă235, supus nevoilor sale, în ultimă
instanţă, pentru bunătatea, dreptatea şi unificarea cu scopul suprem.
Faptul că scopul suprem ar putea fi experienţa perfectă şi subtilă a procesului morţii, voinţa rămânându-i neştirbită, nu-i era îngăduit. Şi aceasta era limitarea lui.
Triumful îl stăpânea pe Loerke, din moment ce Gudrun refuzase să se căsătorească cu Gerald. Artistul părea să se învârtă în jurul ei ca o creatură în zbor, căutând un loc unde să se aşeze. Nu o aborda violent, nu apărea niciodată la un moment nepotrivit. Dar se comporta cu un instinct sigur în întunecimea desăvârşită a sufletului său, coresponda cu ea mistic, imperceptibil, dar sigur.
Timp de două zile vorbi cu ea, continuând discuţia despre artă, viaţă, de care erau amândoi atât de încântaţi. Lăudau lucrurile trecute şi resimţeau
o plăcere sentimentală şi copilărească faţă de perfecţiunea atinsă în trecut.
Le plăcea în mod special ultima jumătate a secolului al XVIII-lea, perioada lui Goethe, Shelley şi Mozart.
Se jucau cu trecutul, cu marile personalităţi ale trecutului, ca un fel de joc de şah sau de marionete, totul doar ca să se simtă ei bine. Ii aveau pe toţi oamenii importanţi drept marionete, iar ei doi erau nişte zei care puneau totul în scenă. In ceea ce priveşte viitorul, acesta nu era niciodată
menţionat, cu excepţia momentelor în care unul dintre ei râdea ironic, privindu-1 ca pe un vis batjocoritor al distrugerii lumii de către o catastrofă ridicolă cauzată de
vreo invenţie a omului: un om va inventa un explozibil atât de puternic încât va mpe pământul în două, iar cele două jumătăţi g vor lua care încotro prin spaţiu, spre consternarea locuitorilor; sau era posibil ca locuitorii să se împartă în două tabere şi fiecare tabăra va hotărî care dintre ele este desăvârşită şi îndreptăţită să trăiască, iar cealaltă era considerată josnică şi trebuia distrusă; aşadar alt sfârşit al lumii. Sau, în viziunea înfricoşătoare a lui Loerke, lumea se va răci şi zăpada va acoperi pământul pretutindeni şi doar creaturile albe, ca urşii polari, vulpile albe şi oameni asemănători- unor îngrozitoare păsări ale zăpezii, mai puteau trăi în ţinutul de gheaţă neprimitor.
In afară de aceste poveşti, nu discutau niciodată despre viitor. Cel mai mult le făcea plăcere să-şi imagineze poveşti batjocoritoare ale distrugerii, sau spectacole sentimentale ale marionetelor delicate din trecut. Era o delectare de natură sentimentală să recon- ; struiască lumea lui Goethe la Weimer, sau a lui Schiller, sărăcia sau iubirea credincioasă, sau să-l vadă
din nou pe Jean-Jacques Rousseau cuprins de fervoare, sau pe Voltaire la Femey, sau pe Frederic cel Mare338 citindu-şi propriile poezii.
337 1M Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), rege al Macedoniei şi cuceritor al Imperiului Persan, precum şi al multor altor teritorii. Pe mormântul său
.stă scris: „Ajunge acum doar un mormânt pentru câ căruia întreaga lume nu i-a fost îndeajuns”.
338 Marele poet german Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) a locuit prima oară în oraşul Weimer în 1775. Pe atunci era capital® marelui ducat de Saxe-Weimar şi un important centru cultural care l-a atras şi pe poetul şi dramaturgul Johann Christoph Friedrich von Schiller (1759-1805).
