Filozoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712- 1778) descrie sensibilitatea extremă faţă de lumea din jurul său în opera postumă Confesiuni (1781-1788), în vreme ce în 1758 Voltaire (pseudonimul scriitorului francez Franşois-Marie Arouet) (1694-1778) s-a stabilit la Femey, chiar la graniţa franceză cu Geneva, după ce a dus o viaţă plină de peripeţii şi controverse.
Voltaire şi-a petrecut anii 1751-1753 la curtea admiratorului său Frederic cel Mare, regele Prusiei (1712-1786), pentru ca în cele din urmă relaţiile lor să se răcească.
Stăteau de vorbă ore în şir, despre literatură; sculptură şi pictură, delectându-se cu Flaxman, Blake şi Fuseli, cu Feuerbach şi Bocklin150
plini de duioşie. Simţeau că le-ar trebui o viaţă întreagă ca să trăiască
din nou in petto 340 vieţile marilor artişti. Dar preferau să rămână la secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea.
Vorbeau într-un amestec de limbi. Limba de bază rămânea franceza, în orice caz. Dar Loerke încheia majoritatea frazelor într-o engleză stricată şi o concluzie în germană, iar ea ducea plină de iscusinţă ideea până la capăt prin orice fel de expresie îi venea la îndemână. Ii plăcea într-un mod ciudat această conversaţie. Era plină de expresii bizare, fantastice, de înţelesuri duble, evazive, de o ambiguitate sugestivă. Pentru ea era o adevărată
plăcere fizică să urmărească acest fir al conversaţiei prin intermediul iţelor divers colorate ale celor trei limbi.
Şi în tot acest timp cei doi se învârteau şi ezitau în jurul flăcării unei declaraţii invizibile. El dorea să o facă, dar era reţinut de o piedică
inevitabilă. Şi ea dorea acelaşi lucru, dar dorea să amâne, să prelungească
momentul nelimitat, căci încă mai simţea o oarecare milă faţă de Gerald, mai avea o oarecare legătură cu el. Şi ceea ce era cel mai rău din toate astea era faptul că avea un rest de compasiune sentimentală faţă de ea însăşi atunci când se gândea la el. Din cauza a tot ceea ce fusese, se simţea legată
de el prin nişte fire invizibile şi permanente — pentru tot ceea ce fusese, pentru faptul că el venise la ea în acea primă seară în casa ei, în starea lui deznădăjduită, pentru că —
Gerald simţea cum e cuprins treptat de un îngrozitor sentiment de repulsie faţă de Loerke, Nu-1 lua pe acesta în serios, ci doar îl dispreţuia, dar simţea în fiinţa lui Gudrun influenţa acestei mici creaturi. Acest fapt anume îl înnebunea pe Gerald, prezenţa lui Loerke care îi invada fiinţa lui Gudrun, influenţa fiinţei lui care-i curgea ca un şuvoi prin sângele ei şi o domina. — Ce anume te încântă aşa de mult la viermele acesta? întrebă el, de-a dreptul nedumerit. 554 D.H. Lawrene
150Artiştii menţionaţi sunt sculptorul şi proiectantul John Flaxman (1755-1826), poetul şi artistul vizionar William Blake (1757-1827), pictorul elveţian Henry Fuseli (1741-1825), stabilit în Anglia, pictorul german Anselm Feuerbach (1829-1880) şi pictorul elveţian Arnold Bocklin (1827-1901). Flaxman a lucrat într-un stil neoclasic, dar ceilalţi patru sunt personalităţi semnificative în istoria romantismului european. 340 în gând (ital.).
Căci el, bărbat fiind, nu găsea nimic atrăgător sau important, absolut deloc la Loerke. Gerald se aştepta să descopere o oarecare frumuseţe sau nobleţe, ca să explice supunerea unei femei în faţsi lui. Dar în acest caz nu observa nimic, ci doar o repulsie faţă de o insectă respingătoare.
Gudrun roşi puternic. Aceste atacuri nu le putea ierta niciodată.
— Ce vrei să spui? îl întrebă ea. Doamne, ce bine că nu
sunt măritată cu tine!
'■ Vocea ei plină de
batjocură şi dispreţ îl răni. Fu imediat redus la tăcere.
Dar îşi reveni.
—Spune-mi, te rog să-mi spui, reluă el pe un ton periculos şi gâtuit, spune-mi ce anume te fascinează la el.
—Nu mă fascinează nimic, spuse ea, cu o nevinovăţie rece şi
respingătoare.
— Ba da. Te fascinează şarpele acela mic şi împăiat, că* o pasăre care gâfâie, gata să se arunce la gâtul lui. Ea-1 privi neagră de mânie.
— Nu vreau să discut despre asta.
— Nu contează dacă vrei sau nu, răspunse el, asta nu schimbă cu nimic faptul că eşti gata să cazi în genunchi şi să-i '■ săruţi picioarele acelui gândac. Şi nu vreau să te împiedic, n-ai decât, cazi în genunchi şi sărută-i picioarele. Dar vreau să ştiu, ce anume te fascinează la el, ce?
Ea tăcu, cuprinsă de furia ei întunecată.
— Cum îndrăzneşti să vii şi să mă terorizezi, strigă ea, cum de îndrăzneşti tu, un boiernaş mărunt, un tiran? Oare ce drept crezi că ai asupra mea?
Faţa lui se albise şi strălucea, iar ea ştia după lumina din ochii lui că ea se afla în puterea lui — el era lupul. Şi pentru că ea se 55»
D.H. Lawrm
§ afla în puterea lui, îl ura cu asemenea forţă încât se mira cum de nu-1
ucisese. In sinea ei îl ucisese prin voinţa ei acolo, pe loc; îl anihilase.
—Nu se pune problema vreunui drept, zise Gerald, aşe- zându-se pe un scaun.
Ea urmărea schimbarea din corpul lui. Ii observă trupul încordat, cu mişcări mecanice, care se agita în faţa ei obsesiv.
Ura pe care o resimţea faţă de el era învăluită de un îngrozitor dispreţ.
—Nu se pune problema dreptului pe care eu îl am asupra ta
— deşi am oarece drepturi, ţii minte? Vreau să ştiu, nu vreau decât să ştiu ce anume te atrage la acel sculptor de nimic* ce te face să te târăşti ca un vierme la pricioarele lui şi să-l venerezi. Vreau să ştiu de ce te umileşti.
Gudrun stătea rezemată de fereastră, ascultând. Apoi se întoarse spre el.
— Asta vrei? întrebă ea, cu vocea extrem de degajată, dar tăioasă. Vrei să
ştii ce anume este cu el? E vorba despre faptul că el înţelege femeia, pentru că nu este un prost. Asta este.
