leşină la gândul acestei plictiseli teribile. Atât de multe roţi de numărat, de înregistrat şi luat în calcul! Destul, destul — era o limită a capacităţii omului de a se complica, desigur. Sau poate că nu.
Intre timp, Gerald stătea în camera lui, citind. După ce Gudrun plecă, rămase înmărmurit şi imobilizat de dorinţă. Stătea pe marginea patului de o oră, stupefiat, cu mici scânteieri de conştiinţă apărând şi dispărând. Dar nu se mişca, timp îndelungat rămase inert, iar capul îi căzu pe piept.
Apoi îşi înălţă privirea şi îşi dădu seama că se îndreaptă spre pat. Ii era frig. In curând zăcea pe întuneric.
Dar ceea ce el nu putea suporta era întunericul dens care-1 învăluia, îl înnebunea. Aşa că se sculă şi făcu lumină. Rămase pe marginea patului o vreme, privind fix înainte. Nu se gândea la Gudrun, nu se gândea la nimic.
Apoi deodată se duse la parter să caute o carte. Toată viaţa trăise cu groaza nopţilor din viitor când nu va putea dormi. Ştia că asta ar fi prea mult pentru el, faptul că va trebui să înfrunte nopţile albe şi groaza de a urmări orele scurgându-se. jjfemei îndrăgostite 171
Aşa că stătu ore întregi în pat, ca o statuie, citind. Mintea, rezistentă şi agilă, parcurgea filele repede, dar trupul nu percepea nimic. Intr-o stare de inconştienţă rigidă, continuă să citească toată noaptea până dimineaţa, când, plictisit şi dezgustat până în adâncul sufletului, dezgustat cel mai mult de propria-i persoană, dormi două ore.
Apoi se sculă, odihnit şi plin de nergie. Gudrun nu prea îi} vorbi, cil excepţia momentului în care luară cafeaua, când îi spuş|ji Am să plec mâine. | • 4--
Mergem înrtpreună până la Innsbruck să salşărif aparenţele? întrebă el.
— Poate, răspunse ea.
Spuse „poate” în timp ce sorbea cafeaua. Şi sunetul pe care-1 produsese când pronunţase cuvântul lui îi făcu greaţă. Se ridică repede ca să plece de lângă ea.
Merse să pregătească toafte cele necesare pentru a doua ziaj Apoi, după ce luă
nişte mâncare la el, ieşi pe schiuri pentru toată l ziua. Poate, îi spuse el lui Wirt, se va duce la Marienhutte, poate? în satul din vale.
Pentru Gudrun această zi se arăta promiţătoare, ca primăvarSl Simţea o uşurare care se apropia din ce în ce, un nou şuvoi de viaţă îi invada fiinţa. Ii făcea plăcere să piardă vreme cotrobăind prind bagaje, era încântată să se cufunde în lectură, să
probeze diverşii rochii şi să se privească în oglindă. Simţea că apăruse o nouă
şansă'" de a trăi şi;se bucura precum un copil, părând în ochii tutiircm foarte atrăgătoare şi frumoasă, cu faţa ei domoală, exuberantă şi fericită. lotuşi, sub toate acestea se ascundea însăşi moartea;
După-amiază urma să iasă cu Loerke. Ziua de mâine era de-ai dreptul incertă
pentru ea. Aceast fapt anume o încânta. Ar puteai să plece în Anglia cu Gerald, ar putea pleca la Dresda cu Loerke, * sau poate la Mvinchen la o prietenă pe care o avea acolo. Oric$f putea surveni pentru ziua de mâine. Iarziua de azi constituia*
pragul alb, de zăpadă strălucitoare, al tuturor posibilităţilor. Toatei posibilităţile —
acesta era farmecul, încântarea minunată, Sclipitoare, nedefinită — o iluzie pură.
Toate posibilităţile, pentru că * moartea era inevitabilă şi nimic nu era posibil în afară de moarte.
' Nu voia ca lucrurile să se materializeze, să prindă un corttui$] definit. Brusc, îşi dori ea, într-un anume moment al călătoriei de mâine, să
se lase purtată spre o destinaţie cu totul nouă,
datorită vreunei împrejurări sau a unui eveniment total
neprevăzut. Aşa că, deşi voia să iasă împreună cu
Loerke pentru ultima dată la o plimbare prin zăpadă, nu
voia să pară serioasă sau preocupată.
Iar Loerke nu era un tip serios. Cu şapca lui de catifea maro care-i făcea capul rotund ca o castană, cu urechile de catifea maronie lăsate în jos şi bălăbănindu-i-se peste faţă, cu o şuviţă de păr subţire, negru care-i dădea un aer de spiriduş, clătinân- du-se pe deasupra ochilor negri şi mari de spiriduş de pe faţa cu trăsături fine, cu piele netedă, străvezie şi cafenie încreţindu-se de tot felul de grimase ciudate, el părea o fiinţă bizară, pe jumătate copil, pe jumătate bărbat, un fel de liliac. Dar cu silueta lui, cu costumul de loden verzui, părea chitif şi micuţ, totuşi ciudat de diferit de ceilalţi.
Loerke luase o sanie mică pentru ei doi şi începură să urce din greu pantele acoperite pretutindeni de zăpadă care le ardea chipurile înţepenite, râzând într-o succesiune nesfârşită de remarci muşcătoare, glume şi închipuiri poliglote. închipuirile reprezentau pentru amândoi realitatea, amândoi erau fericiţi, aruncând la voia întâmplării poante colorate pline de umor verbal şi bizarerii. Minţile lor păreau că scânteiază angajate într-
un joc perfect, savurau un joc pur. Şi voiau ca relaţia lor să rămână la nivelul unui joc, a unui joc atât de delicat.
Loerke nu dădea mare importanţă mersului cu sania. Nu dovedea
pasiune sau ardoare în ceea ce făcea, aşa cum se întâmpla cu Gerald, ceea ce o încântă pe Gudrun. Era sătulă, atât de plictisită de concentrarea intensă a lui Gerald pentru mişcare. Loerke lăsa sania să alerge în voie, vesel, ca o frunză în vânt şi când, la o cotitură, se pomeniră în zăpadă, nu făcu altceva decât să aştepte să se ridice amândoi nevătămaţi de pe pământul tare şi alb, râzând şi glumind ca un spiriduş. Ştia că el va face remarce ironice şi glumeţe în timp ce se afla pe drumul spre iad — dacă
era în dispoziţia necesară. Şi asta îi făcea o plăcere imensă. I se părea că se ridică deasupra realităţii cotidiene plictisitoare, deasupra monotoniei neprevăzutului.
Continuară să se distreze până la apusul soarelui, amuzân- du-se de minune, nepăsători şi fără să-şi dea seama de trecerea timpului. Apoi, în timp ce sania micuţă se răsucea riscant oprindu-se la poalele pârtiei:
— Stai! zise el deodată şi scoase de undeva un termos mare,
un pachet de Kekse 159 ş i o sticlă de şnaps. i«6 Vai, Loerke!
strigă ea. Ce inspirat ai fost! Ce comble de joie 160 i zău aşa! Ce fel de şnaps?
El se uită la sticlă şi râse.
*1
— Heidelbeer!
— Nu! Din afinele de sub zăpadă! Nu-i aşa că arată ca şi cum* ar fi fost distilat din zăpadă? Poţi să — şi aici Gudrun adulmecă sticla — poţi să simţi mirosul afinelor? Nu-i minunat? E exact ca atunci când le miroşi pe sub zăpadă.
