Gerald riu-i răspunse. Pentru ei prezenţa sa era nefirească şi fantomatică.
Loerke agită sticla şi apoi o ţinu invers deasupra zăpezii. Doar câteva picături se mai scurseră.
— Nu mai e nimic, zise el.
Lui Gerald, silueta micuţă şi ciudată a neamţului i se păreaţi clară şi reală, de parcă ar fi observat-o printr-un binoclu. II displăcea extrem de mult acea figură
măruntă şi ar fi vrut să o* vadă dispărând.
Apoi Loerke zornăi cutia în care se aflau biscuiţii.
— Biscuiţi încă mai sunt, zise el.
Şi, ridicându-se de Ia locul său din sanie; îi oferi lui Gudrun. Ea întinse mâna stângace şi luă unul. I-ar fi oferit şi lui Gerald, dar acesta arătă atât de clar că nu voia biscuiţi încât Loerkeţ destul de stânjenit, puse cutia deoparte. Apoi luă sticla şi o ţinu în lumină.
— A mai rămas şi ceva de băut,
spuse el ta pentru sine. Apoi
deodată ridica sticla cu un gest
elegant în aer, o siluetă ciudată,
grotescă, ce se aplecă spre
Gudrun şi spuse:
— Gnădiges Fraulein, wo/iP5—
Se auzi o pocnitură şi sticla zbură prin aer, Loerke tresări şi se dădu înapoi, toţi trei tremurând cuprinşi de o emoţie violentă.
Loerke se întoarse către Gerald cu o lucire diabolică pe chipul său cu pielea netedă.
—«7 Bravo, zise el cu o frenezie sarcastică şi demonică. C’est le sport, sans doute 352 .
In clipa următoare zăcea în zăpadă într-o poziţie ridicolă. Pumnul lui Gerald îi aplicase o lovitură laterală peste cap. Dar Loerke se adună, se ridică tremurând, privindu-1 fix pe Gerald, simţindu-se slăbit, dar ochii îi aruncau priviri pe furiş, demonici şi batjocoritori.
— Vive le heros, vive25U,
Dar tresări din nou, pentru că pumnul lui Gerald se abătu asupra lui ca o străfulgerare, îl lovi din nou lateral şi îl azvârli la pământ ca pe un pai.
Gudrun se apropie şi ea. îşi ridică mâna încleştată în aer şi o coborî cu o lovitură puternică şi directă asupra feţei şi pieptului lui Gerald.
Gerald rămase uluit, ca şi cum aerul ar fi explodat. Sufletul i se desfăcu larg, de mirare simţind durerea. Apoi râse şi se întoarse cu mâinile sale puternice întinse ca să apuce în cele din urmă mărul dorinţelor sale. In sfârşit, putea da curs dorinţei sale.
Ii cuprinse gâtul lui Gudrun între mâinile care erau puternice şi de neînvins. Iar gâtul ei era atât de minunat, de catifelat, şi putea să simtă
corzile alunecoase ale vieţii ei. Pe acestea le strivi. Ele erau singurele pe care le putea zdrobi. Ce fericire! O, ce fericire, în sfârşit! Ce satisfacţie! Un entuziasm şi o satisfacţie pură îi umpleau sufletul. Privea cum faţa ei umflată devine inconştientă şi cum ochii i se dau peste cap. Cât de urâtă
era! Ce împlinire, ce satisfacţie! Cât de bine era, o, cât de; plăcut, ce binecuvântare dumnezeiască în sfârşit! El nu-şi dădea seama de rezistenţa pe care o opunea şi de eforturile ei. Lupta era răspunsul ei plin de o pasiune carnală la acestă îmbrăţişare. Cu cât devenea mai violentă, cu atât mai mare era încântarea frenetică, până când atinse apogeul, iar eforturile ei fură înfrânte şi mişcările deveniră mai domoale, mai liniştite.
Loerke se ridică din zăpadă mult prea ameţit şi lovit ca să stea în picioare.
Doar privirea îi era conştientă.
^’Monsieur, zise el cu vocea sa subţire, repezită. Quand wus ! aurezfini 163 —
O stare de dispreţ şi dezgust îi cuprinse sufletul lui Gerald. Această stare îi cuprinse fiinţa în întregime, ca un fel de greaţă. O, ce făcea, în ce prăpastie se lăsa târât! Ca şi cum i-ar fi păsat de ea suficient ca să o ucidă, să dispună
de viaţa ei!
Trupul îi fu cuprins de o slăbiciune, de o stare de relaxare 1 teribilă, ca o moleşeală, iar puterea îi slăbi. Fără să-şi dea seama, 1 slăbise strânsoarea şi Gudrun căzuse în genunchi. Oare el trebuia i să vadă, trebuia să afle asta?
O slăbiciune teribilă puse stăpânire pe el, iar încheieturile i se înmuiară.
Pomi ca şi cum ar fi plutit pe o boare de vânt, ezită şi 1 apoi plecă iarăşi, dispărând.
„Nu mi-am dorit asta, zău că nu”, fu ultima confesiune de dezgust din sufletul lui în timp ce urca panta slăbit, epuizat, încercând inconştient să
evite orice alt fel de contact. „M-am săturat — vreau să dorm, mi-a ajuns.”
Se cufundă într-o stare de j greaţă.
Era slăbit, dar nu voia să se odihnească, ci să meargă mai departe încontinuu, până la sfârşit. Să nu se oprească deloc, până când va ajunge la capăt, asta era singura dorinţă care îi mai rămăsese. Aşa că mergea mai departe, inconştient şi slăbit, fără să se gândească la nimic, atâta vreme cât putea încă să se menţină în mişcare.
163 Domnule, când veţi termina (fr.).
Amurgul împrăştia o lumină ciudată, nepământeană, pe cerul de un
