a doborât la pământ,
pe mine aproape că m-a strangulat, după care
a plecat.
Apoi îşi spuse în sinea ei: „E o mică mostră a veşnicului triunghi!” Şi întoarse spatele ironic, căci ştia că lupta fusese între Gerald şi ea şi că
prezenţa celei de a treia persoane a fost o simplă întâmplare o întâmplare inevitabilă poate, dar în orice caz nimic altceva.
N-au decât să ia asta drept exemplu al eternului triunghi, al trinităţii urii.
Ar fi mai simplu pentru ei.
Birkin plecă,cu o atitudine rece şi nepăsătoare. Dar ea ştia că o va ajuta în orice caz, că o va sprijini până la capăt. Râse uşor în sinea ei, cu dispreţ. Navea decât să se ocupe el de toată treaba din moment ce se pricepea atât de bine să aibă grijă de alţii, v
Birkin se duse din nou să-l vadă pe Gerald. II îndrăgise. Şi totuşi simţi mai mult un dezgust la vederea corpului inert, zăcând acolo. Era atât de inert, atât de rigid în moarte, un cadavru, încât măruntaiele lui Birkin păreau că îngheaţă. Era nevoit să stea acolo şi să se uite la trupul îngheţat care fusese Gerald.
Era leşul îngheţat al unui bărbat mort. Birkin îşi aminti de un iepure pe care îl găsise cândva îngheţat bocnă în zăpadă. Era ţeapăn ca un sloi de gheaţă atunci când îl ridică. Şi acum aşa era şi Gerald, rigid ca un sloi, ghemuit de parcă dormea -H-I şi totuşi de o rigiditate oribilă care era vizibilă. Asta îl umplu de groază. Camera trebuia încălzită şi trupul dezgheţate Membrele s-ar fi frânt ca sticla sau ca lemnul dacă ar fi fost îndreptate;
Se întinse şi atinse faţa mortului. Senzaţia ascuţită, puternică la atingerea feţei îngheţate îi înfioră măruntaiele. Se întreba dacă şi el însuşi era pe cale să îngheţe, să se transforme într-un sloi de gheaţă în interior. Sub mustaţa scurtă şi blondă, răsuflarea era jjfemei îndrăgostite
585 îngheţată în nările
nemişcate, care păreau un bloc de gheaţă. Acesta era Gerald!
Atinse din nou părul blond, ţeapăn, aproape sclipind de pe trupul îngheţat. Era rece ca gheaţa, părul ţeapăn ca un sloi, aproape plin de răutate. Inima lui Birkin începu să îngheţe. II iubise pe Gerald. Acum privea la chipul frumos cu o culoare stranie, cu nasul mic, fin şi obraji virili, şi îl văzu îngheţat ca un cristal de gheaţă; şi totuşi îl îndrăgise. Ce trebuia oare să gândeşti sau să simţi? Creierul lui începea să îngheţe, iar sângele se transforma în apă îngheţată. Atât de frig, atât de rece, o răceală
profundă şi înţepătoare îi pătrundea în braţe din afară, o răceală şi mai profundă se aduna înăuntrul său, în inimă şi în măruntaie.
Se îndreptă spre pârtiile acoperite de zăpadă ca să vadă unde se aflase moartea. In cele din urmă ajunse la marea şa dintre prăpăstii şi pârtii, lângă vârful trecătoarei. Era o zi cenuşie, a treia zi cenuşie şi calmă. Totul era alb, îngheţat şi palid, cu excepţia câtorva stânci negre care se iţeau ca nişte rădăcini din loc în loc, iar alteori se ridicau golaşe. In depărtare o pârtie abruptă se rostogolea dintr-un pisc cu multe stânci înnegrite. .'A Era ca o şa mică ce se întindea de-a lungul stâncilor şi a zăpezii dintr-o împărăţie a cerurilor. In această şa Gerald îşi găsise somnul. La capătul celălalt, ghizii bătuseră piroane de fier în peretele de zăpadă, astfel încât, cu ajutorul unei funii mari ataşate de ei, puteau să se caţere pe peretele masiv de stâncă înspre creasta zimţată a trecătorii care se înălţa golaşă spre cer, acolo unde Marienhvitte stătea ascunsă printre stâncile golaşe. De jur împrejur, vârfuri ascuţite, brăzdate de zăpadă, se înălţaui străpungând cerul.
E posibil ca Gerald să fi găsit frânghia. Poate că a reuşit să se agaţe de ea şi să urce până pe creastă. E posibil să fi auzit câinii din Marienhiitte şi să fi găsit adăpost. Ar fi putut să-şi continue drumul pe panta abruptă dinspre sud până jos, în valea întunecată de pini ■ până la marele Drum Imperial care ducea în sud, spre Italia.
Ar fi putut. Şi apoi ce urma? Drumul Imperial! Sudul? Italia? Şi apoi ce?
Era o ieşire? Nu era decât un drum de întoarcere,;;
Birkin stătea sus, acolo în aerul tăios, privind vârfurile şi drumul dinspre sud. Avea vreun rost să mergi spre sud, spre Italia, de-a
lungul vechiului Drum Imperial? 5 86
D.H. Lawrenct
Se întoarse cu spatele. Simţea că inima îi va ceda sau nu-i va mai păsa.
Cel mai bine era să nu-i mai pese. Indiferent în ce consta misterul care îl adusese pe om în Univers, este un mister care nu ţine de natura umană, ci are propriile sale scopuri măreţe şi nu omul este criteriul său. Cel mai bine era să lase totul în seama marelui mister creator, neomenesc. Cel mai bine este să te lupţi cu tine însuţi şi nu cu Universul.
„Dumnezeu nu se poate descurca în absenţa omului”, spusese un mare profesor de religie francez164. Dar cu siguranţă acest lucru e fals.
Dumnezeu se poate descurca în absenţa omului. Dumnezeu s-a putut
descurca în absenţa ihtiozaurilor şi a mastodonţilor. Aceşti monştri au fost un eşec creator, aşa că Dumnezeu, misterul creator, s-a dispensat de ei. In acelaşi fel se putea lipsi şi de om, dacă s-ar întâmpla să nu evolueze şi să se dezvolte din punct de vedere creator. Eternul mister creator s-ar putea dispensa de om şi l-ar putea înlocui cu o fiinţă mai reuşită, întocmai precum calul a luat locul mastodontului.
Era o mare consolare pentru Birkin să reflecteze la acest fapt. Dacă
omenirea ar ajunge la un punct mort şi s-ar limita doar să se extindă, misterul creator nelimitat l-ar înlocui cu o altă fiinţă, mai frumoasă, mai minunată, o nouă rasă, mai încântătoare, care să ducă mai departe întruparea creaţiei. Jocul nu se va sfârşi niciodată. Misterul creaţiei era nestăvilit, infailibil, inepuizabil şi etern. Rasele apar şi dispar, speciile pier, dar alte noi specii le iau locul, mai minunate, sau la fel de minunate, întotdeauna depăşind imaginaţia noastră. Izvorul creator e incoruptibil şi insondabil. Nu are limite. Poate provoca miracole, crea rase complet noi şi specii noi la timpul potrivit, noi forme de conştiinţă, alte înfăţişări, noi fiinţe. Să fii om e nimic în comparaţie cu posibilităţile misterului creator.
Să te întrupezi
jjfemei îndrăgostite
587
164 Filozoful şi criticul scripturar german Ludwig Feuerbach (1804- 1872) a făcut această observaţie în Esenţa creştinismului (1841);
„profesorul de religie francez” poate fi eruditul şi filozoful protestant francez Pierre Bayle (1647-1706), la care Feuerbach face referire în cartea sa.
direct din misterul creator, aceasta era perfecţiunea; satisfacţiainimaginabilă. Uman sau inuman nu mai cbnta. Pulsul perfect zvâcneşte îninima fiinţei de nedescris, dând naştere speciilor miraculoase, necunoscuteîncă.
Birkin se întoarse acasă, la Gerald. Intră în cameră şi se aşeză pe pat. Mort, mort şi rece!
„Cezar, împăratul, mort', un boţ de pământj v Astup-acum o gaură'să nu fii bătut de vânt.”165?2
Nu veni nici un răspuns din partea celui Care fusese Gerald. ■ Ciudat, îngheţat, o substanţă c o n g e l a t ă n i m i c mai mult; I Nimic altceva!
Teribil de plictisit, Birkin plecă şi se duse să se ocupe de cele necesare. Făcu totul pe nesimţite, fără să se piardă cu firea. Să j spui vorbe mari, să te agiţi, să iei situaţia în tragic, să faci scene ■' ■ era mult prea târziu pentru astfel de lucruri.
Mai bine să fiiJ calm şi să-ţi duci povara sufletească cu răbdare şi demnitate. «|
