acefsji! singură, faţă în faţă cu ceasul îngrozitor, cu tic-tacul său etern..
Întreaga viaţă, absolut toată viaţa se învârtea în
jurul acestui tic- tac, tic-tac, tic-tac, apoi bătaia orelor şi din nou tic-tacul şi. mişcarea limbilor ceasului.
Gerald nu o putea scăpa de asta. El, trupul lui, mişcarea lui* viaţa lui-.r*- era
vorba de acelaşi ticăit, de aceeaşi învârtire 5?o D.H. Lawrence
îmi jurul
cadranului, o mişcare mecanică
îngrozitoare înainte, de laj| o oră la alta. Ce însemnau sărutările lui, îmbrăţişările lui?, Le; putea auzi ticăitul, tic-tac...
„Ha-ha-ha”, râse ea în sinea ei, atât de înspăimântată încât; încerca să
facă haz de
necaz, „ha-ha-ha”, cât de înnebunitor wşm fără îndoială, fără îndoială!
Apoi, cu o mişcare rapidă şi sfioasă, se întreba dacă ar fi foarte surprinsă
în momentul în care se va trezi dimineaţa şi îşi va da seama că părul ei a albit. II simţise albind atât de des, sub povara de nesuportat a gândurilor ei şi a senzaţiilor. Totuşi rămânea neschimbat, castaniu ca întotdeauna, era ea însăşi, întruchiparea sănătăţii.
Poate că era sănătoasă. Poate că doar sănătatea ei de fier îi permitea să
înfrunte adevărul. Dacă era bolnavă, avea iluziile, închipuirile ei. In situaţia de faţă, nu avea scăpare. Trabuia să vadă, să ştie şi §§§ nu aibă
scăpare. Nu putea scăpa niciodată. Se afla acolo, înfruntând cadranul vieţii. Iar dacă se întorcea cu spatele, aşa cum faci într-o gară, ca să te uiţi la un stand de cărţi, tot putea vedea cu şira spinării ceasul, veşnicul cadran mare şi alb. în zadar frunzărea filele cărţii sau făcea statuete din lut. Ştia că
de fapt nu citeşte. Nu lucra cu adevărat. Urmărea acele mişcându-se de-a lungul cadranului etern, mecanic şi monoton care măsoară timpul. Nu trăise cu adevărat niciodată, ci doar privise. Era într-adevăr ca un ceas micuţ cu cele douăsprezece ore ale sale, pus faţă în faţă cu ceasul enorm al
eternităţii — stătea acolo, precum Demnitatea şi Neruşinarea sau
Neruşinarea şi Demnitatea157.
Tabloul o încânta. Oare chipul ei nu arăta precum cadranul unui ceas —
rotund, destul de palid şi impasibil! Ii venea să se ridice şi să privească în oglindă, dar gândul că şi-ar vedea propriul chip, care semăna cu un cadran cu douăsprezece ore, o umplu de o asemenea groază profundă încât se grăbi să-şi îndrepte gândurile în altă parte.
Vai, de ce oare nu era cineva care să fie bun cu ea? De ce nu exista cineva care s-o ia în braţe, să o strângă la piept şi să-i ofere odihna pură, profundă
şi tămăduitoare. Vai, de ce nu era cineva care s-o ia în braţe şi s-o îmbrăţişeze ca să se simtă protejată şi liniştită pentru a putea dormi. îşi dorea atât de mult acest somn perfect şi ocrotitor. în somn era întotdeauna lipsită de apărare, neliniştită, neocrotită. O, oare cum putea suporta asta, această nelinişte veşnică, această agitaţie neîncheiată!
‘•‘Gerald! Oare el putea să o strângă în braţe şi să-i ocrotească somnul? Hat EI însuşi avea nevoie de somn, bietul Gerald. Asta era tot ce avea nevoie. Oare ce făcusc altceva decât să-i îngreuneze povara, povara somnului ei era şf măi insuportabilă atunci când el era în preajma ei. Nu era altceva decât un stres în plus adăugat nopţilor ei albe, somnului ei întrerupt. Poate că reuşea să se odihnească
doar cu ajutorul ei. Poate că aşa şi era. Poate că acesta era motivul pentru care se ţinea scai de ea ca un copil înfometat, care plânge după sânul mamei. Poate acesta era secretul pasiunii sale, al nesfârşitei lui dorinţe nepotolite faţă de persoana e i a v e a nevoie de ea ca să-l adoarmă, să-i ofere odihnă.
Dar ce? Ea era mama lui? Dorise oare un copil pe care sa-1 îngrijească nopţile în locul unui iubit? II dispreţuia, îl ura, îi amăra sufletul. Era ca un copil care plânge în toiul nopţii, acest Don Juan.
O-o-o, şi cât ura ea copilul acesta care plânge în timpul' nopţii. L-ar fi ucis bucuroasă. L-ar fi Sufocat şi îngropat, aşa cum făcuse Hetty Sorrell. Fără îndoială
copilul lui Hetty SorreP plângea noaptea — ca şi copilul lui ArthUr Donnithorne158. Ha
— aceşti Arthur Donnithome, aceşti Don Juani din ziua de azi!' Atât de virili în timpul zilei şi totuşi plângând mereu ca nişte 5 copii în timpul nopţii. Lasă-i să devină
nişte mecanisme, n-aut decât.' Lasă-i să devină nişte instrumente, nişte maşinării perfecte, cu o voinţă perfectă, care acţionează cu o precizie de ceasornic într-o 157 Pictură din 1839, lucrare a celebrului pictor animalier Sir Edwin Landseer (1802-1873), înfăţişând doi câini într-o cuşcă.
158 în romanul Adam Bede (1859), scris de.George Eliot (pseudonimul lui Mary Ann, mai apoi Marian Evans, 1819-1880), mârşavul moşier Arthur Donnithorne o părăseşte pe Hetty Sorrell cea mândră, după ce a lăsat-o însărcinată. - Ulterior încearcă săşi răscumpere
repetare perpetuă. Lasă-i să fie aşa, lasă-i să se cufunde în totalitate în munca lor, să
fie o părticică perfectă dintr-un angrenaj măreţ al cărui somn e o repetare constantă.
Femei îndrăgostite
5 69
Lasă-1 pe Gerald să-şi conducă firma. Acolo va fi mulţumit, la fel de mulţumit ca o roabă care merge înainte şi înapoi pe o scândură toată ziua —
văzuse ea asta.
Roaba — cu unica ei roată umilă — constituia unitatea firmei. Apoi căruţa, cu două roţi, urmată de vagonetul cu patru roţi; apoi locomotiva mărfarului, cu opt, apoi locomotiva de mare tracţiune cu şaisprezece şi aşa mai departe, până când se ajungea la miner, cu o mie de roţi, şi apoi la electrician, cu trei mii, la directorul minei cu douăzeci de mii, şi la directorul general cu o sută de mii de roţi micuţe care se roteau ca să
îndeplinească sarcinile, după care urma Gerald cu un milion de roţi, zimţi şi axe.
Bietul Gerald, atât de multe rotiţe puse în slujba lui! Era mai sofisticat decât un ceas cu cronometru. Dar, o, Doamne, ce plictiseală! Ce plictiseală, Doamne Dumnezeule! Un ceas cu cronometru — un gândac — simţea că
