ajute, ştia că nu putea încălca regula confidenţialităţii. În această
situaţie, psihologa nu a spus că îl cunoştea pe acel bărbat.
Încercând să nu pară prea insistentă, a sugerat numele altorpersoane potrivite pentru acel tip de muncă.
În acest caz, binele public a intrat în conflict cu fidelitatea şi obligaţia de confidenţialitate faţă de pacient. Dacă psihologa ar fi aflat acele lucruri despre meşterul cu pricina într-un context social obişnuit, ea ar fi putut spune cu uşurinţă: ,,Nu apelaţi la acest om". Însă, ea obţinuse acele informaţii în cadrul unei rela
ţii care o împiedica să le împărtăşească altora. Cu toate acestea, a găsit o modalitate alternativă de a ajuta, prin recomandarea altor persoane.
Dacă psihologa ar fi adoptat o strategie de separare, ea ar fi putut dezvălui în mod direct preocupările ei în efortul de a proteja un bun prieten. Pe de altă parte, adoptarea unei strategii de asimilare ar fi însemnat să nu zică nimic, nici chiar să nu recomande alte persoane. O asemenea decizie ar fi putut fi motivată
de aversiunea faţă de pierdere dacă s-ar fi temut cumva că pacientul ar fi aflat despre dezvăluirile ei şi s-ar fi răzbunat pe ea. În schimb, psihologa ar fi putut adopta o strategie de integrare, făcând recomandări care au fost ,utile şi fără a risca dezvăluirea relaţiei profesionale.
Uneori psihologii vor fi în situaţia de a trata membri ai aceleiaşi familii sau ai aceluiaşi grup social, din cauza modului cum este conceput serviciul pe care ei îl oferă; alteori, ajung din întâmplare să trateze membri ai aceleiaşi reţele sociale. Nu este nimic în mod inerent lipsit de etică în a trata doi sau mai mulţi membri ai aceleiaşi familii sau ai aceleiaşi reţele sociale, fie SAMUEL ). KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
simultan, fie consecutiv. Într-adevăr, poate fi un avantaj ca 193
psihologul să ştie deja dinainte unele lucruri despre situaţia de viaţă a pacientului. Cu toate acestea, pot apărea probleme dacă
pacienţii respectivi au scopuri conflictuale (Knauss şi Knauss, 2012). De exemplu, într-o comunitate mică, o tânără a venit în terapie plângându-se că are dificultăţi cu stabilirea limitelor în relaţia cu soacra sa. În ziua următoare a venit o nouă pacientă; în timpul şedinţei de evaluare, a devenit clar pentru psiholog că
această pacientă era tocmai soacra de care se plânsese pacienta din ziua anterioară. Într-o altă situaţie, o pacientă care a solicitat tratament i-a spus psihologului că problema ei era gestionarea stresului şi a politicii de la serviciu, inclusiv de a învăţa cum să se comporte cu şeful ei. Din discuţii a rezultat că şeful acestei paciente era un fost pacient al aceluiaşi psiholog, pe care acesta îl tratase cu doi ani în urmă. La două săptămâni după acest episod, şeful pacientei l-a sunat pe psiholog şi i-a solicitat o nouă terapie.
Alte variaţii pe aceeaşi temă pot apărea oricând. Un psiholog trata un pacient cu o tulburare de stres posttraumatic în urma unui accident rutier; un alt şofer implicat în acelaşi accident era şi el pacient al aceluiaşi psiholog. Într-o altă situaţie, un psiholog a fost recomandat unui tânăr de optsprezece ani, dar tot el o trata şi pe iubita acelui tânăr, care se gândea să se despartă de el.
Într-un alt caz, pacienta de şaisprezece ani a unui psiholog a spus că fusese abuzată sexual, numind pe unul dintre pacien
ţii psihologului ca fiind cel care o atacase. Mama ei a spus:
„L-am văzut pe băiatul ăla intrând aici şi ştiu că este pacientul dumneavoastră".
Să analizăm următorul caz care ilustrează o temă cu care se cofruntă mulţi psihologi cu experienţă:
