196
pentru că toţi au nevoie de mine". În cazul în care una sau amândouă părţile sunt aproape de finalul terapiei, psihologii pot acţiona cu grijă în următoarele câteva săptămâni, până ce conflictul îşi găseşte o rezolvare pe cale naturală, dar această
alegere poate să nu fie de ajutor pe termen lung dacă unul dintre pacienţi ar dori să se reîntoarcă mai târziu pentru tratament suplimentar. Pe de altă parte, dacă psihologii stabilesc că riscul ca pacienţii să afle este unul mare, ar putea fi mai util să se retragă din terapie decât să rişte ca aceştia să plece ei singuri şi devastaţi. O asemenea decizie înseamnă, desigur, a-i lăsa pe pacienţi într-o anumită măsură nedumeriţi, dar ea poate fi aternativa „răului celui mai mic".
Când putem transgresa limitele În relaţia cu pacienţiiTransgresarea limitelor este orice activitate care deviază de la atitudinea terapeutică strict neutră şi imparţială (Gutheil şi Gabbard, 1993; D. Smith şi Fitzpatrick, 1995). Încălcările limitelor nu sunt în mod inerent lipsite de etică şi uneori pot fi chiar indicate din perspectivă clinică. Deşi transgresarea limitelor poate duce adeseori la încălcări grosolane ale acestora, cum ar fi relaţiile sexuale cu pacienţii, cele mai multe încălcări ale limitelor par să
fie benefice pentru pacienţi şi nu merg mai departe; panta alunecoasă nu este însă inevitabilă (Gottlieb şi Younggren, 2009).
Exemple de transgresări ale limitelor cu indicaţie clinică sunt angajarea în autodezvăluiri limitate (dacă sunt făcute pentru promovarea stării de bine a pacientului), acceptarea de cadouri simbolice cu valoare mică şi chiar îmbrăţişarea unor pacienţi.
Desigur, orice psiholog poate sesiza acele situaţii sau pacienţi cu care chiar şi aceste mici transgresări pot fi contraindicate din SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
