scria că „să veghezi la realizarea fericirii personale este o datorie 213
(cel puţin indirectă), căci a fi nemulţumit de propria-ţi soartă, să
trăieşti copleşit de o mulţime de nevoi ce nu pot fi satisfăcute, îl duce foarte uşor pe om în ispita de a trece dincolo de ce este datorie pentru el" (p. 19). Cu alte cuvinte, ca psihologi ne putem îndeplini mai bine obligaţiile morale dacă avem grijă de noi înşine.
Iată câteva compromisuri faţă de starea de bine a psihologilor pe care nu ar trebui să se aştepte nimeni să le facem, chiar dacă
acest lucru înseamnă ofensarea unor pacienţi. Să luăm următorul exemplu:
O mamă mândră de fiul ei
O psihologă avea un fiu care urma să se căsătorească, dar cu o persoană de acelaşi sex. Anunţul urma să apară într-un ziar local din micul orăşel în care trăia familia sa. Totuşi, psihologa avea în terapie un pacient care citea în mod curent ziarul local şi care îşi exprimase opiniile în termeni duri cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Psihologa şi-a pus problema dacă ar fi trebuit să anticipeze şi să abordeze tema cu pacientul său înainte de apariţia anunţului în ziar.
Psihologa avea în mod clar de luat unele decizii de natură
clinică în ceea ce priveşte abordarea temei şi modalitatea în care să discute vestea despre nunta fiului ei cu pacienţii săi. Cu siguranţă, dorea să folosească situaţia în avantajul acestora, sau cel puţin să reducă riscul apariţiei oricăror posibile probleme.
Mai mult, ar fi fost nerezonabil şi poate chiar dăunător din partea psihologei să îi ceară fiului ei să-şi ascundă orientarea sexuală doar pentru că ar fi putut ofensa sensibilităţile unora dintre pacienţii săi. În încercarea de a practica o etică pozitivă, Dileme etice în psihoterapie■ Respectarea limitelor
