214
psihologa s-a străduit să se ridice la nivelul celor mai înalte principii etice ale sale, dezvăluind iminentul mariaj şi încercând să
se asigure ca discuţiile declanşate de această ştire să fie benefice pentru pacienţii săi.
Cât de multe informaţii personale trebuie să dezvăluie psihologii atunci când sunt confruntaţi cu o boală gravă? Cum trebuie să dezvăluie ei aceste informaţii pacienţilor lor? Să considerăm acest exemplu:
O psihologă care avea cancer
O psihologă dintr-un mic orăşel urma un tratament dechimioterapie pentru un cancer la sân, ceea ce însemna că aveaunele zile mai proaste, în care nu putea lucra - uneori fiindnevoită să-şi anunţe pacienţii chiar în ultimul moment. De asemenea, ea se aştepta ca în urma chimioterapeiei să-i cadă
părul - iar căderea părului avea să fie observată de pacienţi.
Cu alte cuvinte, un eveniment din viaţa sa privată urma să
devină o informaţie publică şi să scape de sub controlul său.
Se întreba dacă şi cum să dezvăluie această veste pacienţilorsăi (Layman, 1999).
Pe lângă faptul că era copleşită de emoţii şi de oboseala cauzată de tratamentul pe care îl făcea, pe lângă preocupările legate de familie şi de grija pe care o purta celor apropiaţi, această psihologă trebuia să se gândească şi cum să-şi desfăşoare activitatea profesională, având în vedere boala pe care o avea. A solicitat o consultaţie (strategie de optimizare a calităţii) cu un psiholog, care a pus-o în legătură cu alţi doi psihologi care se luptau şi ei cu cancerul.
A aflat că, în primul rând, ar fi fost mai bine să îşi informeze pacienţii din timp şi personal. Totuşi, problema pe care o avea SAMUEL). KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
cu această recomandare era că, în acel orăşel mic, unii pacienţi 21s ar fi aflat înaintea altora; această cronologie ar fi riscat să-i ofen-seze pe unuii dintre pacienţii săi, care ar fi putut afla prin răspândirea din gură în gură a veştii. Principiile puse în joc includeau evitarea provocării de daune şi dreptatea. Dacă, însă, psihologa trimitea o scrisoare tuturor pacienţilor săi curenţi, abordarea putea părea prea formală sau distantă. Era nevoită să se întrebe care modalitate de comunicare ar fi fost mai folositoare pentru pacienţii săi (primatul stării de bine) şi care ar fi putut fi cel mai puţin dăunătoare (principiul dreptăţii). Psihologa „a trimis scrisoarea tuturor pacienţilor în acelaşi timp, astfel încât toţi să
primească simultan aceeaşi informaţie, pentru a evita bârfele, distorsiunile şi parti pris-urile" (Layman, 1 999, p. 5). Apoi, la fiecare următoare şedinţă a fiecărui pacient, a deschis ea discuţia cu privire la această temă, pentru a vedea ce simţeau aceştia în legătură cu anunţul pe care îl primiseră şi dacă doreau să vorbească mai mult despre acest lucru. Un alt psiholog afectat de o boală gravă a povestit că cei mai mulţi pacienţi apreciau pozitiv folosirea scrisorilor. Totuşi, unii dintre pacienţi s-au simţit ofensaţi din cauză că aveau impresia că anunţul făcut în acest mod era prea impersonal sau din cauză că ei considerau că aveau o relaţie „specială" cu psihologul, care ar fi impus o excepţie de la procedura anunţului scris.
Dileme eticein psihoterapie■ Respectarea limitelor
