atingerea unui consens cu privire chiar şi la o singură problemă
care să fie abordată terapeutic. De exemplu, părinţii pot privi comportamentul copilului lor ca fiind lipsit de respect şi agresiv, în timp ce copilul consideră comportamentul părinţilor săi ca fiind intruziv şi nejustificat. Sau părinţii pot avea aşteptarea ca fiica lor să devină mai respectuoasă faţă de ei, ca urmare a psihoterapiei, dar fiica este interesată doar să îşi dezvolte relaţii mai bune cu colegii de şcoală.
Uneori, părinţii, adolescenţii şi psihologii înşişi pot avea obiective diferite. De exemplu, părinţii ar putea dori ca fiul lor să nu intre în conflicte cu poliţia, fiul ar vrea să scape de cicăleala părinţilor, iar psihologul consideră că adolescentul are o depresie destul de gravă, dar neconştientizată, care necesită tratament.
Uneori apar combinaţii de acorduri şi dezacorduri cu privire la diferite obiective: părinţii vor ca fiul lor să aibă rezultate mai bune la şcoală şi să câştige cât mai multe competiţii sportive, în timp ce fiul este de acord să obţină note mai bune la şcoală, dar este prea puţin interesat de sport.
Întrebări cu privire la modalităţile de menţinere a echilibrului între nevoile tuturor membrilor familiei şi obligaţiile faţă de toţi aceştia nu au răspunsuri uşor de găsit. Totuşi, adeseori psihologii îşi pot ajuta cel mai bine pacienţii prin evitarea dihotomizării obiectivelor şi prin facilitarea unei mai bune comunicări între membrii familiei şi susţinerea lor pentru a ajunge la soluţii acceptabile pentru toţi. Robbins şi alţii (2006) au constatat că
alianţa între părinţi şi psihologi, ca şi alianţa între adolescenţi şi psihologi este un predictor pentru abandonul terapiei; aceasta înseamnă că psihologii se pot confrunta cu eşecul tratamentului dacă nu reuşesc să construiască alianţe atât cu părinţii, cât şi cu copiii. Unul dintre obiectivele terapiei poate fi acela de a-i face SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
pe părinţi şi pe adolescenţi să înţeleagă efectele comportamen-81
tului propriu asupra celorlalţi. Psihologii nu trebuie nici să confirme orbeşte, nici să respingă nici îngrijorările părinţilor, nici pe cele ale adolescenţilor. Etica bazată pe principii nu înseamnă
întotdeauna să încălcăm imediat unul sau altul dintre principii, ci mai degrabă înseamnă să găsim un echilibru în aplicarea lor.
Sunt multe de spus despre ascultarea cu atenţie a preocupărilor pacienţilor. De exemplu, când au fost întrebaţi ce simt în legătură cu întâlnirile lor cu psihiatrii, copiii au răspuns că le place atunci când psihiatrii îi ascultă, le pun întrebări şi intră în schimburi active de idei cu ei (Hartzell, Seikkula şi von Knorring, 2009). Interviurile mai detaliate pot duce la identificarea unor obiective reciproc compatibile. Mai concret, cu toate că părinţii şi copiii pot să nu fie iniţial de acord cu privire la problema pe care doresc să o rezolve, este posibilă totuşi identificarea unor arii comune, asupra cărora pot cădea de acord cu toţii. De exemplu, copiii pot fi de acord la începutul terapiei că un obiectiv asupra căruia doresc să lucreze este acela de „a mi-i lua de pe cap pe părinţii mei" şi că pentru a lucra în această direcţie vor putea întreprinde unele acţiuni care să rezolve în mod indirect şi unele îngrijorări legitime ale părinţilor.
Această perspectivă este în concordanţă cu conceptul de gradualitate etică sau incrementare etică propus de Francis (2009).
Conform acestei perspective, psihologul nu trebuie să adopte întotdeauna o poziţie morală care să elimine orice compromis cu privire la fiecare problemă etică cu care se confruntă. Deşi nu pot fi făcute compromisuri cu privire la unele aspecte de bază, uneori, psihologii pot pondera principiile etice generale gradual sau incremental, în funcţie de nevoile pacientului.
Dileme etice în psihoterapie ■ Modelul procesului etic ...
