78
În cazul persoanelor care nu au capacitatea legală de a-şi da un consimţământ informat, psihologii trebuie totuşi (1) să le furnizeze o explicaţie corespunzătoare, (2) să caute să obţină
acceptul pacientului, (3) să ia în considerare preferinţele unei asemenea persoane şi să pună pe primul plan interesele ei şi (4) să obţină permisiunile corespunzătoare din partea unei persoane autorizate din punct de vedere legal, dacă o asemenea înlocuire este permisă sau impusă prin lege.
În general, părinţii pun înainte de toate interesul copiilor lor, iar psihologii pot presupune, de regulă, că părinţii le impun adolescenţilor să facă ceva ce ei consideră că este bine pentru ei. Mai exact, părinţii pot cere tratamentul din cauză că ei înşişi consideră că starea de bine prevalează asupra respectului faţă de autonomia copilului lor. Codul Etic al APA recunoaşte faptul că
dorinţele celui care are puterea de a decide (de obicei părintele) se pot impune în faţa celor ale pacientului copil sau adolescent.
De aceea, psihologii vor încerca să diminueze daunele produse prin încălcarea autonomiei adolescentului, prin încercarea de a primi acceptul acestor pacienţi şi de a lua în consideraţie preferinţele lor, acest lucru putând fi esenţial pentru succesul tratamentului. Adolescenţii pot privi terapia, uneori pe bună dreptate, ca pe o încercare de a le fi controlat comportamentul sau de a fi determinaţi să facă lucruri pe care în mod obişnuit ei nu ar vrea să le facă (Oetzel şi Scherer, 2003), sau pot simţi că situaţia de pacient îi stigmatizează ca fiind "bolnavii" familiei, chiar dacă
şi alţi membri ai familiei lor pot avea unele probleme.
Mulţi psihologi încearcă să păstreze echilibrul între principiul stării de bine şi cel al respectului faţă de autonomia pacientului în cazul adolescenţilor, utilizând standarde flexibile. Mai exact, SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
