transformarea ei din acuzatoare înverşunată şi răzbunătoare neînduplecată în femeie care acceptă un dar de la omul pe care, cu un sfert de oră înainte îl ura şi detesta ? Cum a putut ea accepta gîndul de a deveni soţia personajului văzut cu puţin înainte ca monstru ?
In schiţarea portretului prinţesei Anne, Heine ne arată, cu o excepţională pătrundere, sentimentele care au făcut-o pe Anne să cadă pradă lui Richard. Un bărbat, după părerea lui Heine, îşi poate atinge ţinta de a cuceri o femeie prin linguşire, prin inspirarea fricii sau prin oferta unei ocazii de a se devota, de a se sacrifica. Acest ultim rol de sacrificiu de sine, consideră Heine, ar fi unul din cele preferate de femeie, haina ce-o îmbracă foarte bine, atît cînd apare înaintea altora, cît şi faţă de sine, prilej de a vărsa lacrimi de înduioşare, lacrimi de bucurie şi de durere totodată.
Heine crede că „lady Anne a fost determinată de toate aceste sentimente în acelaşi timp" 1. Şi, poate, gîndul că Richard nu este un om atît de rău (fiirid capabil de remuşcări şi de o iubire atît de pasionată !) şi că
numai iubirea l-a determinat să comită crime atît de abominabile, a făcut-o pe Anne să creadă că această
iubire l-ar putea duce pe Gloster spre fapte înălţătoare, morale. ,,Acest ucigaş nenorocit - s-ar fi gîndit Anne - are mustrări de conştiinţă, vorbeşte de remuşcări şi o femeie bună l-ar putea îndruma pe o cale mai bună, dacă ar fi gata de sacrificiu"... ...>,şi Anne se decide să devină regina Angliei" 2• Aceste gînduri, aceste motive le citeşte Heine printre rîndurile operei, în gesturile şi în atitudinile Annei. Este foarte posibil ca Heine să aibă dreptate, dar este sigur că nu poate fi
' H e i n r i c h H e i n e, Shakespeares M,ădchcn und Frauen Tempel
'
-Verlag, Leipzig, Bd. 5, p. 75.
2 ibid.
74
vorba de iubire inspirată de către G-loster şi deci de d scenă de seducţie ; ea rămîne totuşi o scenă de metamorfoză psihică.
În concluzie, asistăm la două metamorfoze, efemere, desigur, a două personaje : unul - hidos, în aspectul.
lui fizic şi cel moral se vede irezistibil, captivant, fermecător ; altul, feminin, plin de ură şi răzbunare, se transformă în personaj dispus de sacrificii, milă şi devotament pentru un „îndrăgostit nenorocit, torturat de remuşcări şi animat de pocăinţă" . Un caz de alchimie afectivă !
b) La noi, în Ţara Românească
încă un exemplu, de data aceasta de sentimente de altă natură, de metamorfoze care dăinuie peste secole, peste azi şi mîine, dincolo de „mine" sau de „tine", de Ion sau Radu, cu rădăcini adînci în ţarina udată cu lacrimi şi sînge. Iubirea de neam ni se dezvăluie şi ea în frămîntări, speranţe şi avînturi. Imaginea Ţării Româneşti pradă lăcomiei neamurilor învecinate, în Veac de iarnă a lui Ion Omescu. Cu toate că înfloresc vişinii şi liliacul, în Ţara Românească nu este primăvară, ci iarnă, viforniţă cumplită. Domnul nu mai este domn, ci un vier.
,,Nu sînt Domn. Mircea şi Mihai au fost. Eu niciodată n-am ajuns să fiu. Sînt numai vierul care acoperă
via, o scoate din iarnă, o fereşte de frig. Asta sînt. Atît.
Cîtă vreme mai dăinuie îngheţul ? Un an, o sută sau m::i.i mult ? Nimeni nu ştie".
Fiul Domnului, Radu, nu găseşte nici un rost vieţii .
Radu : ,,Pentru ce deschidem ochii în fiecare dimineaţă ? Pentru ce rîdem ? Pentru ce ne luptăm ?"
Domnul : ,, ... Dar dacă vrei cu-adevărat un rost, se află unul..."
Iată sensul pe care-l dezvăluie „vierul" fiului său :
,,Dacă vrei să veghem rădăcina ; ca în ziua cînd viforul va istovi, neamul acesta bîntuit să-şi împlinească
rodul. Alte mîini decît ale noastre îl vor culege şi alte guri îi vor gusta dulceaţa. Noi. .. sîntem vierii care-n-75
