să dorească să se menţină la nivelul idealizării făurite.
Dar a dori să corespunzi unui model nu înseamnă oare a face primul pas spre a-l realiza ? Iată imensa putere educativă a iubirii, a „cristalizării", puterea ei transformatoare, care face pe fiecare îndrăgostit să încerce a se ridica la nivelul idealului întrevăzut de conştiinţa celuilalt.
Cristalizarea, deci, nu este, în mod necesar, un simptom de „intoxicaţie" sau delir, ci o dorinţă de perfecţie proiectată în celălalt. Un om care nu este în stare să
idealizeze realitatea, în sensul de a o dori altfel, mai perfectă, este incapabil de a transforma: nu numai lumea din afară, dar nici propria sa persoană. Această afirmaţie poate uşor da naştere la o obiecţie : dacă vezi realitatea ·mai perfectă decît - este, nu este cazul de a face vreun efort pentru a o schimba. Nevoia de schimbare a realităţii se naşte nu din conştiinţa perfecţiunii, ci dimpotrivă, din ideea imperfecţiunii ei ; nu din satisfacţia de a o vedea fără cusur, ci din durerea de a-i vedea defectele. în acest caz, idealul reprezintă mai degrabă un cop.trast cu realul, decît o realitate idealizată prin cristalizare.
Obiecţia ne obligă la o precizare. Trebuie să facem o deosebire între cristalizare-amăgire şi cristalizare-intuiţie, presimţire, prevedere ; între idealizare-eroare şi idealizare-chemare ; a · doua provoacă activarea potenţelor ce zac adesea necunoscute în sufletul nostru, ignorate în rezervorul posibilităţilor noastre. Cristalizarea poate fi delir, dar poate fi şi un simptom al naşterii unei personalităţi superioare, al autorealizării, un semn de triumf al omului asupra naturii, al conştiinţei umane asupra fiinţei biologice. Anumite pasiuni şi la anumit grad de intensitate luminează. căile raţiunii ducînd spre descoperiri nebănuite, altele întunecă raţiunea : cazul patimilor „oarbe" care duc spre deznodăminte tragice, spre catastrofe.
Dar ce putem gîndi despre cristalizarea negativă, a urii ? Atunci cînd ea nu este o proiecţie a propriilor noastre defecte, ea este semn de apărare, uneori necesară, semn de luptă împotriva forţelor destructive, o negare a negaţiei. Dacă o cristalizare pozitivă nu este 80
în mod necesar o eclipsă a conştiinţei, ci o clarviziune, .
la fel şi cristalizarea negativă ne ajută să descoperim întunericul, ipocrizia şi impostura. Greşeli grave se fac atunci cînd indignarea sau ura unui megaloman o interpretăm ca indignare legitimă şi morală. Cenzorii moralei publice, procesivii, se . recrutează dintre megalomani, cu simptome de hipertrofie a personalităţii. ,,Cristalizarea" pqranoicului duce la delir de persecuţie, la crearea unei lumi de duşmănie, în care singurul personaj demn de preţuire este „Eul". AsemenE;a persoane reprezintă un pericol public, fiindcă păstrarea nealterată a funcţiilor lor intelectuale ne face să nu vedem alterarea gravă a personalităţii lor, alterare de ordin afectiv, motivaţional.
Care sînt criteriile care ne pot ajuta să deosebim cristalizările fecunde de cele nocive, pasiunile pătrunzătoare şi clarvăzătoare de cele opace şi oarbe ? Nu este uşor de răspuns. Credem că secretul ni-l dezvăluie structura personalităţii. A fi lucid şi critic înseamnă a fi flexibil, mobil şi permeabil la informaţii şi argumente cît mai variate, pînă la opoziţie cu judecăţile (sau „prejudecăţile") şi convingerile noastre. A fi lucid înseamnă
în primul rînd a fi capabil de obiectivitate faţă de sine.
O cristalizare nocivă, morbidă are loc atunci cînd persoana pierde contactul cu realitatea, cînd inteligenţa ei devine pe de-a-ntregul justificativă, cînd „motivefe"
conduitei se imobilizează într-un sistem rigid, inflexibil ; atunci viziunea realistă a lumii face loc delirului de interpretare.
3. Maturizarea sentimentelor
Cristalizarea şi maturizarea nu sînt identice ; mai curînd, ele pot fi considerate ca două aspecte ale unui singur proces. Cristalizarea este mai ales un proces de transfigurare, transmutare axiologică, valorică a obiectelor, fenomenelor, situaţiilor externe sau interne, în timp ce maturizarea afectivă este o transformare a constelaţiei interioare, dinamice, a personalităţii. în fond, 81
ambele aspecte exprîmă dinamica interdependenţei subiect-obiect ; cristalizarea este proiecţia vieţii interioare a individului asupra realităţii, maturizarea este proiecţia realităţii externe asupra conştiinţei individuale. In echilibrarea individ-ambianţă, prima ar reprezenta, în termenii psihologului elveţian Jean Piaget, actul de asimilare a situaţiei prin prisma trebuinţelor omului, a doua - actul de acomodare a tiparelor afective la natura externă, la viaţa şi structura socială a grupului.
