Dacă procesul maturizării biologice şi somatice a fost în mare măsură elucidat de genetica modernă, procesul şi dinamica maturizării psihologice rămîne încă în faza de cunoaştere empirică. Dezvoltarea intelectuală şi etapele ei au constituit, de mai bine de un secol, obiect de cercetare asiduă din partea psihologilor. Se pot stabili astăzi, cu destulă precizie, treptele de maturizare intelectuală, dar în ce măsură ea corelează în mod pozitiv cu maturizarea afectivă sau cu transformarea întregii personalităţi, rămîne încă o problemă nedez-legată.
Intre dezvoltare şi maturizare se face deosebire în sensul că procesul dezvoltării se explică prin interdependenţa factorilor externi cu cei interni, în timp ce în maturizare accentul cade pe legitatea, succesiunea, logica internă şi desfăşurarea unui „plan" prestabilit, avînd oarecare autonomie faţă de mediu. Intrucît, însă, maturizarea, în sensul ei strict, este o abstracţie, noi nu vom menţine distincţia între aceşti doi termeni.
înţelesurile de maturizare şi de dezvoltare sînt relative. Un copil de şase ani care corespunde nivelului mediu de dezvoltare a acestei vîrste este matur pentru vîrsta lui şi nu este matur şi dezvoltat faţă de o vîrstă
superioară. Dar şi acest criteriu se cere completat : însuşi nivelul mediu al maturităţii este relativ faţă de structura şi cerinţele mediului. Un copil de şase ani, matur la vîrsta lui într-un mediu social din faza tribală, se află inferior copilului de aceeaşi vîrstă dintr-un mediu civilizat. însă şi aici se pot adăuga următoarele : un copil de şase ani, aparţinînd unui popor slab dezvoltat poate fi superior, în anumite situaţii, copilului
82
dintr-o cultură înaintată. Graniţa precisă între maturitate şi imaturitate este, credem, tot atît de greu de precizat ca şi între normal şi patologic. De altfel, imaturitatea, la un moment dat, se încrucişează cu patologicul. Fixarea dezvoltării la un anumit stadiu sau regresiunea spre o treaptă inferioară se manifestă prin tulburări de conduită, prin dezorganizarea patologică a personalităţii.
Aceste rezerve nu ne împiedică, totuşi, să încercăm o schiţare a modului de dezvoltare si maturizare a sentimentelor.
Se cere în primul rînd să ţinem seama de faptul că
viaţa afectivă este o parte integrantă şi fundamentală
a personalităţii şi că numai printr-un efort de abstracţie putem vorbi de maturizarea afectivă separat de dezvoltarea persoanei ca întreg. Discriminarea devine mai clnră numai în cazul comparaţiei între dezvoltarea intelectului şi aceea a afectivităţii. Pînă la un punct se poate afirma că o inteligenţă superioară manifestată
prin performanţe deosebite în rezolvarea numeroaselor probleme teoretice sau practice, poate să nu fie sus
ţinută de o afectivitate la fel de matură şi invers, o inteligenţă mediocră să fie sprijinită de sentimente stabile, maturizate. Dar ce înţelegem prin maturitatea personalităţii ? Răspunsul este necesar pentru a putea situa în cadrul ei afectivitatea.
In genere, o personalitate matură se caracterizează
printr-o capacitate superioară de autonomie şi independenţă personală. lntreaga dezvoltare a persoanei este o ascensiune pe linia independenţei de la naştere pînă
la ocuparea unei poziţii, a unui rol într-un statut social profesional. Independenţa este însoţită de anumit spirit critic şi de obiectivitate faţă de sine şi de altul, de elaborare, în cadrul activităţii profesionale, a unei viziuni personale asupra naturii şi societăţii. Independenţă înseamnă nu numai spirit critic şi autocritic, autocontrol, ci şi integrare superioară în viaţa socială.
Integrarea, însă, nu înseamnă conformism, ci angajare şi cooperare în efortul creator de realizare a aspira
ţiilor culturale ale societăţii. Aceste cîteva însuşiri ale G3
personalităţii nu se pot forma decît prin dezvoltarea continuă a sentimentelor.
In genere, stabilitatea progresivă a sentimentelor este considerată drept criteriu de maturizare. Dacă
reacţiile copilului sînt mai ales situative, adică apar în faţa situaţiilor concrete şi variază pînă la contrast în funcţie de acestea, sentimentele adultului se cristalizează şi se permanentizează progresiv în funcţie de experienţa trecută şi proiectarea în viitor a motivelor şi tendinţelor. Aceasta se face prin conştientizare, adică
intelectualizare şi obiectivare a stărilor afective. Sentimentele devin mai constante atunci cînd ştim ce simţim cînd ne dăm seama care sînt preferinţele sau repulsiile noastre, care sînt persoanele sau situaţiile ce ne atrag şi care sînt acelea pe care le evităm ca nedorite ; sentimentul devine obiect · al conştiinţei. Astfel, sta.:.
bilitatea sentimentelor stă la baza coerenţei, unităţii şi integrităţii caracterului. Asemenea atitudini constante se formează, se învaţă şi se întăresc în virtutea legii generale cunoscute a întăririi prin succes şi a inhibării prin insucces. Recompensa şi pedeapsa, premierea şi blamul sînt cele două pîrghii ale conduitei, ale dirij ării şi formării sentimentelor.
Sentimentele sînt acelea care ne leagă de realitate şi tot ele ne desfac de strînsoarea realităţii. Dacă discriminarea şi analiza sînt prin excelenţă opera intelectului, unitatea şi sinteza sînt mai ales fructul sentimentului ; acesta iradiază şi extinde, învăluie, adînceşte, cuprinde într-o singură tonalitate, într-un singur stil şi leit-motiv multiplicitatea impresiilor şi informaţiilor senzoriale. Sentimentul se întinde „ca o pată de ulei"
pe ţesătura fină a intelectului. Dacă la început sîntem plăcut impresionaţi de zîmbetul unei persoane, plăcerea cuprinde treptat ochii, fruntea, mîinile şi întreaga făptură a fiinţei îndrăgite. De la fiinţa ei fizică, sentimentul cuprinde întreaga ei ambianţă ; astfel îndrăgim casa persoanei iubite, strada, oraşul în care locuieşte, cărţile ei preferate, ziua şi anotimpul cînd ne-am cunoscut, prietenii şi cunoscuţii ei. Toate ne aduc aminte de e<1,, ;Iubirea transfigurează întreaga lume a fiinţei iubite,
84
