pentru mamă, îi cere să-i aducă in.ima mamei sale.
Tînărul cedează. La înapoierea lui spre casă cu inima mamei în mînă, tînărul se poticneşte şi cade. ln această
clipă aude pornind din inima mamei vocea atît de cunoscută lui : ,,Nu te-ai lovit, dragul mamei ? " Exemplul unei iubiri neţărmurite, dincolo de mormînt, fruct al dăruirii fără margini.
Dar să revenim la Micul prinţ al lui Saint-Exupery, la secretul ce i-a fost încredinţat copilului de către prietena sa vulpe. ,,Nu vezi cu adevărat decît cu inima" , î i spune vulpea. ,,Esenţialul rămîne invizibil pentru ochi". Prinţul făcuse constatarea, în faţa unei grădini superbe de trandafiri, că trandafirul său mic din asteroidul părăsit, floare pe care o îngrijise în mod deosebit, este totuşi mai frumos decît toate florile admirate de el acum. De ce ? Secretul acestei aprecieri : ,,Fiindcă
este al lui". ,,Timpul pierdut pentru acest trandafir"
- îi declară vulpea - ,,l-a făcut pe acesta să-ţi fie atît de drag". ,,Tu eşti responsabilul trandafirului tău".
Cum se explică formarea unei asemenea legături afective în procesul unui schimb de servicii, în actul de_ a dărui şi a primi ? Este clar că noi ne obiectivăm prin acţiunile noastre, prin transformările ce le producem asupra lumii din afară. Prin „amprentele" lăsate asupra naturii şi societăţii se produce, o dată cu exteriorizarea personalităţii, actul de interiorizare, de personalizare a lumii din afară. Prin efortul făcut asupra unui obiect acesta devine tot mai mult „al nostru" ; sentimentul este „martorul" şi „paznicul" acestei legături.
Acest proces, în care conduita devine bilaterală, dă
naştere la două extreme prin care se polarizează osmoza eurilor : (1) extrema de dăruire totală, pînă la j ertfire şi anihilare a personalităţii unuia din parteneri, concomitent cu :;ibsorbirea primului socius (ce se dăruieşte) de către al doilea, formă denumită de către psihologi oblativă şi (2) extrema captativă, de posesiune integrală.
Aceste forme extreme le găsim nu numai în iubirea sexuală, ci şi în iubirea familială, maternă îndeosebi, cînd dragostea mamei ia forma unei aboliri totale a intereselor proprii, toate fiind orientate spre satisfa-86
cerea dorinţelor copilului. Opusul acestei tendinţe îl găsim în situaţia cînd copilul devine izvor şi mijloc de satisfacţii ale mamei. ln primul caz avem fenomenul de acomodare şi modelare totală a unuia la aspiraţiile, năzuinţele şi interesele altuia, în cazul al doilea constatăm fenomenul asimilării psihice şi morale a celuilalt la trebuinţele, interesele şi pasiunile celui dintîi. Aceste forme sînt, desigur, cele mai adeseori concomitente şi complementare ; ele se produc şi se menţin în general fără ciocniri şi neînţelegeri. Totul depinde însă de
,,nivelul de aspiraţii", adică de conştiinţa celui care pretinde şi a celui care oferă.
Din punct de vedere moral, ambele extreme sînt condamnabile, fiindcă în nici o împrejurare omul nu poate fi transformat în instrument, mijloc de satisfacere a intereselor altuia ; depersonalizarea şi abandonarea totală a independenţei, autonomiei şi iniţiativei nu pot fi apreciate ca valori morale. Dăruirea şi jertfa devin valori morale, cu semnificaţia de „altruism", cînd actul îşi păstrează suprema lui calitate de libertate şi opţiune la nivelul egalităţii umane, al respectului reciproc şi al demnităţii.
lată de ce dovada supremă a iubirii nu o găsim în faptul că cineva nu poate trăi fără altul ; nici fără aer sau fără lumină viaţa nu este posibilă ; această împrejurare nu ridică aceste elemente ale naturii la rangul de valori superioare, morale şi nici sentimentul nostru nu devine înnobilat prin aceasta. Un sentiment de iubire, normal şi fecund, formează un cuplu solidar, echilibrat şi creator, o nouă forţă morală ; ,,eul" nu dispare în „noi", ci se modifică, transformîndu-1 şi pe celălalt în lumina unei perspective noi, a unei finalităţi comune amîndurora.
Ne punem, în mod firesc, încă o întrebare : Cum se explică trebuinţa de a da, de a ne dărui, de a iubi ?
Unii biologi explică, de exemplu, iubirea de către mamă a copilului nou născut din satisfacţia pur biologică procurată mamei de către copil prin actul suptului, act care are ca efect diminuarea sentimentului de jenă, neplăcere, a nevoii de a-şi descărca prea-plinul secretat 87
de glandele mamare ; copilul ca mijloc de satisfacţii !
Aceeaşi mentalitate biologică îngustă explică şi iubirea sexuală ; fiecare partener este pentru celălalt un simplu mijloc de satisfacţie egoistă, de evitare şi descărcare a unei tensiuni neplăcute provocată de secreţiile glandulare. Dacă la nivelul animal asemenea explicaţie ar putea fi considerată valabilă, la nivelul conştiinţei umane ea este o aberaţie. Prin aceasta, se înţelege, nu tăgăduim rolul glandelor !
Sentimentul (şi nu instinctul !) de iubire deschide porţile către altul şi prin această deschidere în afară
ieşim din solitudinea eului, încetăm de a fi singuri, păşim pe terenul mai ferm al comuniunii şi solidarităţii, scăpăm de coşmarul angoasei şi al nesiguranţei.
Sentimentul iubirii de om, conştiinţa de a iubi şi de a fi iubit creează sentimentul de securitate ; prin încredere în alţii dobîndim şi ne menţinem . încrederea în noi. ,,Eu nu exist - spune filozoful francez Mounier -
decît în măsura în care exist pentru alţii ; la limită, a exista înseamnă a iubi" . Afirmaţia se cere completată : ,,a exista înseamnă a iubi şi a fi iubit" ; dacă a iubi înseamnă mai ales afirmarea existenţei altuia pentru tine, a fi iubit este afirmarea realităţii tale pentru altul.
Iată de ce maturizarea personalităţii este în acelaşi timp ancorarea, acomodarea noastră afectivă la con
