lui Manet şi Degas
Biografii situează prima întâlnire dintre Manet şi Degas în 1862.1 Ea a avut loc la Luvru, unde se pare că Manet l-ar fi văzut pe tânărul Degas executând direct pe o placă de cupru o copie a Infantei Margarita de Velâzquez.2 Această
întâlnire - s-a spus deja3 - ţine de ,,legenda de aur" şi repetă
atâtea alte întâlniri cvasimitice dintre doi mari artişti (Giotto-Cimabue, Perugino-Rafael). Spre deosebire de acestea, relaţia Manet (n. 1832) - Degas (n. 1834) nu s-a conformat stereotipurilor raportului maestru-elev, ci s-a transformat repede într-un dialog complex, chiar sinuos, care cu greu ar putea fi redat pe deplin într-o manieră concisă.
Admiraţia reciprocă, rivalitatea şi incompatibilitatea temperamentală fac parte din ea. Dincolo de asta, întâlnim mai presus de orice două poziţii ireconciliabile faţă de artă în general şi faţă de arta „modernă" în particular. Sursele scrise sunt zgârcite în informaţii legate de acest aspect, şi e necesar să consultăm operele celor doi maeştri pentru a găsi motivele acestei incompatibilităţi. Paginile care urmează îşi propun s-o facă pornind de la analiza autoportretelor celor doi pictori şi a rarelor portrete pe care şi le-au făcut unul altuia.
Dispunem de un singur autoportret independent care îl înfăţişează pe Manet la lucru (1879, il. 22). Ca orice 61
autoportret, cel al lui Manet este un obiect paradoxal. Mai multe straturi ale unei retorici a reprezentării apar în el.
Primul dintre ele se referă la raportul dintre această imagine şi ansamblul operei sale. Manet a pictat multe tablouri, dar numai un singur autoportret adevărat „ca pictor". Acesta pune însă în scenă o situaţie inedită.
Faptul că Manet nu s-a reprezentat aici „aşa cum este", ci „aşa cum apare" ne este dezvăluit de reprezentarea însăşi.
Paleta în mâna dreaptă, pensula în mâna stângă, ceea ce vedem nu e „Manet", ci imaginea sa răsturnată. Nici o sursă
nu menţionează că ar fi fost stângaci, lucru de altminteri puţin probabil, dat fiind tipul de formare de care beneficiau pictorii în secolul al XIX-lea. Inversiunea stânga-dreapta prezentă în Autoportret trebuie deci considerată cu adevărat semnificativă. Michael Fried a pus recent în lumină faptul că alţi artişti contemporani cu Manet au folosit-o\ şi concluziile lui constituie un excelent punct de plecare pentru consideraţiile care urmează. Orice autoportret, se ştie, este creat cu ajutorul unei oglinzi. Dar orice autoportret aspiră
să redea, recurgând la oglindă, imaginea pictorului. Manet, dimpotrivă, renunţă să se reprezinte „pe sine însuşi" şi reprezintă oglinda. Inversiunea stânga-dreapta ne spune limpede că de fapt ceea ce vedem este imaginea unei imagini; este pictorul „figurat".
În haine de oraş, cu pălărie pe cap, Manet este aici „pictorul vieţii moderne" prin excelenţă. 5 În acelaşi timp, el reia, modificând-o, o soluţie din pictura clasică, al cărei vârf e marcat de Las M eninas ( 1656, il. 23 ), de Velazquez - ,, un tablou extraordinar", în opinia sa. 6 Totuşi, spre deosebire de VeLizquez, Manet exclude modelele şi spaţiul atelierului 62
23. Diego de Silva y Velazquez, Las Meninas, 1656, ulei pe pânză, 318x276 cm, Museo de! Prado, Madrid.
din reprezentarea sa, care este focalizată exclusiv asuprapropriei figuri. Paleta, pensula şi privirea sunt termenii dina căror întâlnire ia naştere pictura. Scenariul de producere,care în Las M eninas era complex şi intricat7, devine la Maneteliptic şi, ca să spunem aşa, ,,deconstruit". Sarcina de a-lcompleta îi revine spectatorului şi presupune un efort de 63
