a se bucura de acelaşi repaus duminical. Tabloul lui Caillebotte se reflectă în el însuşi.
Aici se impune o remarcă. Noutatea lui Caillebotte consistă în faptul de a fi jucat în acelaşi timp pe registrul transparenţei şi pe acela al reflectării. Acest dublu joc mai fuseseutilizat de pictor în tabloul Bărbat pe balcon (1876, il. 15 )20•
În buna tradiţie a picturii olandeze a secolului al XVII-lea,ceea ce funcţiona ca suprafaţă reflectantă era geamul uneiferestre deschise. În tabloul Interior (1880) nu mai există
nici o oglindă, ci doar o situaţie speculară sugerată de includerea succesivă a transparenţelor care îşi corespund. Ortocmai acest sistem de inversări funcţionale21 e cel care devine
,,povestire".
O dată în plus, o incursiune în literatura epocii ar puteafi bine-venită. O lectură paralelă a tabloului lui Caillebotteşi a unei nuvele de Maupassant ar fi instructivă în măsuraîn care ea ne permite să arătăm nu numai convergenţa, cişi divergenţa discursului literar faţă cu discursul pictural:
,,Mi s-a întâmplat ieri în cursul zilei . . . către orele patru . . .
sau patru şi jumătate, nu mai ştiu exact. Cunoşti bineapartamentul meu; ştii că micul meu salon, cel în carestau aproape totdeauna, dă mai întâi spre strada Saint
Lazare; ştii că am mania să mă aşez la fereastră ca să
privesc oamenii trecând [ . . . ]. Deci ieri eram aşezată pescaunul adânc care cerusem să-mi fie instalat în dreptulferestrei; fereastra era deschisă şi nu mă gândeam la nimic;respiram aerul proaspăt. Îţi aminteşti ce frumos era ieri !
Deodată, am remarcat că, de cealaltă parte a străzii,se găsea altă femeie aşezată la fereastră, o femeie în roşu;57
eu eram în mov, ştii frumoasa mea toaletă mov. N-o cunoşteam pe femeie; era o nouă locatară, instalată de vreo lună de zile; şi cum de o lună tot plouă, nu o văzusem încă deloc, dar de îndată am observat că era o fată
deocheată; mai întâi am fost dezgustată şi foarte şocată
că era aşezată ca şi mine la fereastră; apoi, încetul cu încetul, m-am amuzat s-o examinez. Stătea rezemată pe coate şi pândea bărbaţii, care de asemenea o priveau, toţi sau aproape toţi [ . . . ]. Nici nu-ţi poţi închipui ce nostim era să o vezi făcându-şi jocul, sau mai curând meseria [ . . . ].
Mă întrebam: cum reuşeşte să se facă înţeleasă atât de bine, atât de repede, de total. Oare adaugă privirii un semn al capului sau o mişcare a mâinii ?
Şi, ca să-mi dau seama cum procedează, mi-am luat binoclul de teatru. O ! era foarte simplu: mai întâi o ocheadă, apoi un surâs, apoi un mic gest care voia să
spună : « urcaţi? », dar un gest atât de uşor, atât de vag, de discret, că-ţi trebuia într-adevăr mult şic pentru a-l reuşi atât de bine ca ea. Şi mă întrebam: « Oare aş putea să-l reuşesc şi eu, acest gest de jos în sus, îndrăzneţ şi gingaş? »; căci era foarte drăguţ gestul ei.
Şi m-am dus să încerc în faţa oglinzii. Draga mea, închipuie-ţi, îl reuşeam mai bine decât ea, mult mai bine !
Eram încântată; am revenit la fereastră. "22
Nuvela lui Maupassant (1836), cu titlul elocvent „Le signe" ( ,,Semnul"), se întemeiază pe o semiologie mimetică, în care intriga vizuală este dusă până la cel mai înalt grad.
Situaţia speculară nu e prea depărtată de cea reprezentată
de Caillebotte ( 1880, il. 21 ), iar apelul la oglindă din ultima 58
