integrare : la confluenţa privirii cu pensula şi paleta se află
,,cealaltă parte", realitatea ca tablou pe cale să se nască.
Un ultim detaliu vine să desăvârşească retorica acestuiautoportret. Este vorba de caracterul său neîmplinit sau, maiexact, ,,neterminat" . Am putea vedea aici doar un rod alhazardului, dar mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Singuraporţiune neterminată a imaginii este mâna care ţine pensula.
Ea este reprezentată c� un haos al materiei picturale. Ca şicum pictorul, ajungând la extremitatea mâinii sale în mişcare,ar sucomba în faţa sarcinii de a se autoreprezenta. De vremece aici e reprezentat actul de a picta, pictura se întoarce asupraei înseşi, ca într-un vârtej.
Un al doilea autoportret al lui Manet datează din aceeaşiperioadă (il. 24 ). El se află actualmente într-o galerie privată
din Tokio şi e considerat în general ca neterminat. Comentându-l, în recenta sa monografie, Eric Darragon consideră
că „artistul este înfăţişat în picioare, ca şi cum ar fi făcutun pas înapoi ca să-şi judece pictura" 8. În singurele două
autoportrete independente ale lui Manet pe care le cunoaştem, cei doi timpi ai meseriei sale de pictor ( actul creaţieişi reflecţia critică) ar fi astfel reprezentate. Dacă în fond constatarea lui Darragon este corectă, aceasta înseamnă că celedouă autoportrete sunt rezultatul unei profunde analize atabloului lui V elazquez. În Las M eninas, pictorul este reprezentat într-un moment plurivalent în ce priveşte semnificaţiasa : reculul şi întreruperea temporară a actului creaţiei suntîn egală măsură prezente. La Manet avem de a face cu două
ipostaze ale pictorului, focalizate în mod diferit: pe de o parte,autoportretul-bust în care tema privirii şi cea a actului crea
ţiei se întrepătrund, pe de altă parte, versiunea în picioare, la 64
24. Edouard Manet, Autoportret, circa 1878-1879, ulei pe pânză, 94x64 cm, Bridgestone Museum of Art, Tokio.
65
drept vorbind mai puţin reuşită ( şi, din câte cred, abandonată
chiar la mijloc de drum), a cărei temă reală ar fi trebuit să fieaceea a distanţei.
Aşa cum se întâmplă adesea în cazul lui Manet, o posibilă
