sului.15 „Ce este arta pură în concepţia modernă ?" se întreba Baudelaire în Curiozităţi estetice. Şi tot el răspundea: ,,Este crearea unei magii sugestive înglobând în acelaşi timp obiectul şi subiectul, lumea exterioară artistului şi artistul însuşi. "16
Integrarea numelui artistului în spaţiul operei este cu siguranţă doar un aspect marginal al acestei magii. Felul în care Manet abordează problema inserţiei auctoriale nominale poate fi totuşi considerat drept caracteristic pentru calitatea sa de „pictor al vieţii moderne".
Să analizăm acum modul în care Manet îşi inserează
autoportretul (il. 29). Punerea în scenă a intruziunii auctoriale este făcută cu un scop precis. Imaginea pictorului este poziţionată atât de marginal, încât multe reproduceri din Concert în grădina Tuileries îl lasă în afara cadrului. Într-adevăr, dacă privim cu atenţie, constatăm că prezenţa pictorului în imagine pare aproape accidentală. El se află la limita dintre lumea imaginii şi spaţiul exterior imaginii. Această
marginalitate este programatică. Ea se justifică prin dubla natură a pictorului: prin disjuncţia sa. Astfel, Manet trebuie închipuit prima oară în faţa tabloului său, pictând, şi a doua oară în imagine, ca obiect paradoxal al picturii sale. Abordarea este emblematic modernă şi poate fi clarificată indirect cu ajutorul unui exemplu. În 1903, Franz von Lenbach a făcut o fotografie a familiei lui (il. 32). Demersul său poate fi lesne reconstruit din punctul de vedere al tehnicii reprezentării: iniţial, el a calculat distanţele şi focalizarea, apoi, după ce a apăsat pe obturator, a trecut iute de cealaltă parte a aparatului de fotografiat, alăturându-se soţiei şi fiicelor sale. Rezultatul a fost un tablou (il. 33) ale cărui origini cu greu ar putea fi descoperite imediat dacă n-am dispune, întâmplător, de 75
32. Franz von Lenbach, Familia Lenbach, 1903, fotografie, Lenbachhaus, Miinchen.
fotografia care-i dezvăluie secretele.17 Nu vreau nicidecum să sugerez aici că Manet s-ar fi servit, în acest caz concret, de un aparat de fotografiat.18 Dimpotrivă, mi se pare că
maniera sa de a se insera, fără ajutorul unui procedeu mecanic, în marginea tabloului său ca un „adaos" sau aproape ca un „accident" este în chip esenţial şi programatic modernă.
Trecerea autorului din afara pânzei în interiorul ei se produce la Manet într-un fel mult mai subtil, mai elegant şi, aş
adăuga, mai poetic decât la un pictor/fotograf ca Lenbach.
Aici intervine al doilea element aporetic al tabloului.
Spre deosebire de La pescuit (il. 27) - o lucrare „clasică"
încă, aşa cum am văzut -, Concert în grădina Tuileries (il. 28) este o imagine care se deschide spre instanţa operantă
şi/sau contemplativă: mai multe personaje îşi aţintesc 76
privirile spre un punct aflat în faţa tabloului. Un „Manet exotopic", o instanţă producătoare a reprezentării din care face parte, este astfel postulată prin reprezentarea însăşi.
În acest punct, trebuie să ne întrebăm dacă titlul acestei opere - Concert în grădina Tuileries - nu conţine o contradicţie semnificativă. Ceea ce anunţă titlul ( concertul, spectacolul) nu este făcut vizibil. Obiectul reprezentării picturale îl formează publicul, în vreme ce „scena" este concepută ca spaţiu al producerii acestei reprezentări. Prins în jocul spaţiilor, pictorul e o prezenţă oscilantă. Trebuie, cred eu, să-l recitim pe Baudelaire, el însuşi personaj al acestui tablou-manifest, pentru a surprinde latura declarativă a operei:
33. Franz von Lenbach, Familia Lenbach, 1903, ulei pe carton, 96,5x122 cm, Lenbachhaus, Miinchen.
77
