cheie de lectură ne vine din mărturiile epocii privitoare lamaniera originală în care-şi expunea operele. Se ştie că îşiatârnase cele două autoportrete în atelierul său, de o parteşi de alta a picturii Jean-Baptiste Faure în rolul lui Hamlet(1877, il. 25)9. După ştiinţa mea, nimeni nu a încercat să
discearnă motivele care l-au determinat pe Manet să formezeaceastă serie. În primul rând, mi se pare important că celetrei lucrări au rămas atâta vreme în posesia pictorului. Maimult, faptul că Manet le păstra în atelierul său ne face să
bănuim caracterul foarte privat şi autodenotativ al întregiiserii. Portretul lui Faure îşi dezvăluie lesne antecedentelespaniole ( il. 26 ). Este vorba de un tip de portret de actorpe care Manet l-ar fi putut vedea cu uşurinţă în timpulcălătoriei sale în Spania în 1865. Nu cred că greşesc preatare dacă afirm că seria de trei lucrări, în care două autoportrete încadrează tabloul hispanizant al unui actor, implică un dublu mesaj: pe de o parte, hispanismul ne esteanunţat în întreaga serie, pe de altă parte, este subliniat faptulcă autoportretele înseşi sunt reprezentările unei reprezentări;mai exact, că ele îl reprezintă pe Manet în rolul lui Manet.
Unul dintre primii biografi ai pictorului ne-a lăsat omărturie importantă referitoare la metoda sa de lucru: ,,LuiManet îi plăcea să fie privit aplecându-se peste şevaletul lui,întorcându-şi capul spre model, apoi spre imaginea răsturnată
din oglinda pe care o ţinea în mână." 1° Faptul că Manet folosea în mod constant oglinda ne dă de gândit. Şi alte surse 66
25. Edouard Manet, ]ean-Baptiste Faure în rolul lui Hamlet, 1877, ulei pe pânză, 196x130 cm, Kunsthalle, Hamburg.
67
26. Diego de Silva y Vclazqucz, Pablo de Valladolid, 1 632, ulei pc pânză, 209 x 1 23 cm, Museo de! Prado, Madrid.
vorbesc despre aceasta. Metoda este, neîndoielnic, foarte veche, şi dacă există ceva cu adevărat semnificativ în pasajul pe care tocmai l-am citat este mişcarea pictorului între cei trei poli - şevalet/model/oglindă - şi faptul că, în timpul acestui du-te-vino, lui Manet „îi plăcea să fie privit". Ne aflăm aici în faţa unei situaţii de producere care devine spectacol şi care pune în scenă - în dinamica lor fundamentală
- realul, tabloul, răsturnarea şi operatorul.
Autoportretul cel mai vechi al lui Manet nu este însă
un autoportret în atelier, ci face parte dintr-o pictură alegorică, al cărei înţeles rămâne încă neclar. Este vorba despre tabloul cunoscut astăzi sub titlul La pescuit ( circa 1861- 1863, il. 27). Nu intenţionez să fac aici o lectură exhaustivă a acestei lucrări.1 1 E de ajuns să amintesc că pictorul împrumută
trăsăturile lui Rubens, iar Suzanne Leenhof pe cele ale Helenei Fourment. Compoziţia e inspirată de maestrul flamand.
27. Edouard Manet, La pescuit, 1861-1862, ulei pe pânză, 76,8x 123,2 cm, Metropolitan Museum of Art, New York.
69
