frază a pasajului citat clarifică lucrurile. Există la Maupassant un du-te-vino implicit între fereastră şi oglindă. Există de asemenea recursul la un instrument optic măritor - binoclul de teatru - care focalizează şi face inteligibil „semnul"23.
Aceste două instrumente ( oglinda, binoclul) lipsesc la Caillebotte, sau mai exact nu sunt prezente într-un chip declarat.
Şi aceasta pentru simplul motiv că intriga vizuală rămâne la pictorul nostru într-un stadiu pe care l-am putea numi
,,paranarativ".
Dacă e de-ajuns să citim un singur pasaj din nuvelă pentru a ne închipui nuvela în întregimea ei ( mica baroană va adopta preţ de o jumătate de oră rolul „fetei deocheate" ), ne-ar trebui în schimb toată puterea imaginativă a unui Baudelaire pentru a inventa o „povestire" în cadrul tabloului.
Fereastra lui Caillebotte nu este scena unei întâmplări, ci locul de aşteptare, de veghe asupra vidului de unde s-ar putea ivi evenimentul. Dar acesta nu se iveşte şi nu se va putea ivi. Tabloul este o reprezentare care frizează non-semnificaţia, şi a-i reconstrui „sensul" ar fi o operaţie la fel de temerară ca şi aceea care ar viza descifrarea rebusului auriu înscris în centrul imaginii.
22. Edouard Manet, Autoportret, circa 1879, ulei pe pânză, 83 x67 cm, colecţie particulară, New York.
III
Vaporizare şi/sau centralizare.
Despre (auto)portretele
