Philippe Hamon a demonstrat cum, la Zola, cititorul se găseşte aproape totdeauna în faţa unei scheme de punere în scenă a privirii, care pleacă din spaţiul închis al camerei sau salonului către spaţiul deschis care se întinde dincolo de cadrul ferestrei. În economia romanului zolian motivul ferestrei este mijlocul de predilecţie pentru introducerea în fluxul narativ a unei descrieri.17
Dacă încercăm să citim tabloul lui Caillebotte pe fondul literaturii timpului său, realizăm limitele unui asemenea demers. Se poate desigur vorbi de o atmosferă „flaubertiană"
sau „zoliană" a acestui tablou, se poate invoca de asemenea versul lui Mallarme despre „marele crucifix plictisit al zidului gol" 18, fără însă a epuiza prin aceste trimiteri rolul ferestrei în această operă.
Diferenţa pare să rezide în faptul că dincolo de fereastră
privirea spectatorului nu e condusă spre un spaţiu deschis, ci este brusc oprită de zidul din faţă. Strada însăşi este doar un spaţiu intermediar abia perceptibil. Personajul-filtru canalizează privirea către dreptunghiul semitransparent al ferestrei de vizavi, care repetă în miniatură şi în sens contrar sistemul de filtre suprapus cadru/geam/perdele/personaj.
Suntem confruntaţi astfel cu o situaţie speculară de necontestat, cu „o punere în oglindă" a reprezentării în ansamblul ei.
Aici iarăşi e necesar un efort de interpretare. Tot aşa cum descifrarea inscripţiei (,, . . . NT . . . RBU . . . ") se izbeşte de dificultăţi insurmontabile, şi descifrarea vizibilului încadrat are puţine şanse de a fi completă.
Această temă cunoscuse deja în literatură manifestările ei cele mai elocvente. Micul poem în proză al lui Baudelaire intitulat „Les f enetres" ( 1863) marchează aici o culme: 55
„Cel ce priveşte din afară printr-o fereastră deschisă
niciodată nu vede atâtea ca acela ce priveşte o fereastră
închisă. Nu există obiect mai adânc, mai tainic, mai fecund, mai tenebros, mai orbitor ca o fereastră luminată de o candelă. Ceea ce poate fi văzut la soare este totdeauna mai puţin interesant decât ce se petrece în dosul unui geam. În această bortă neagră ori luminoasă
trăieşte viaţa, visează viaţa, suferă viaţa.
Dincolo de talazurile acoperişurilor, zăresc o femeie vârstnică brăzdată, săracă, veşnic aplecată pe ceva, şi care nu iese din casă niciodată. Cu chipul, îmbrăcămintea, gestul, cu aproape nimic am refăcut povestea acestei femei, ori mai degrabă legenda ei, şi uneori mi-o spun mie însumi plângând." 19
Ceea ce face pentru noi interesul major al poemului lui Baudelaire este raportul pe care-l introduce el între „viziune"
şi „povestire". Vederea reală a figurii în pervazul ferestrei devine motivul povestirii. Dreptunghiul transparent este o suprafaţă de semne mute ( ,,îmbrăcămintea", ,,gestul",
„aproape-nimicul") pe care se poate mula o „istorie". Istoria ( ,,legenda") nu aparţine însă cu adevărat personajului, ci spectatorului.
Acest efort de imaginaţie narativă beneficiază la Caillebotte de un sprijin important. Spectatorul dispune desigur de o sumedenie de modalităţi de a reface povestirea (presupunând că există o povestire). Ceea ce nu poate el însă neglija este tocmai situaţia speculară pusă în scenă prin acest tablou mut: în cadrul celeilalte ferestre se află o altă femeie în aceeaşi atitudine, şi în spatele ei se află poate un bărbat, pe cale de 56
