Dar să ne apropiem la rându-ne de tablou. Un bărbat, aşezat, citeşte ziarul; o femeie, în picioare, priveşte pe fereastră. Nici unul, nici altul nu sunt văzuţi integral. Punctul de vedere al pictorului ( şi, prin extensie, al spectatorului) e foarte aproape de personaje. Cadrul tabloului operează
o tăietură netă în spaţiul vieţii. Nu vedem întreaga cameră
în care e plasată scena, chiar trupul actorilor rămâne parţial în afara cadrului. Ceea ce vedem este un „fragment", dar un „fragment" cu atât mai elocvent cu cât pune în scenă
48
(abia astăzi o înţelegem) chiar esenţialul reprezentării. A citi/a privi, a privi/a citi sunt activităţi care se opun şi care interferează. ,,Lizibilul" ca şi „vizibilul" devin „reprezentare"
sau, mai exact, problematizează reprezentarea. Jurnalul desfăcut, fereastra cu perdele trase nu permit spectatorului decât un acces parţial la secretele imaginii. Dar deosebirile între obiectele desfăşurate în centrul tabloului sunt notabile.
În timp ce pagina imprimată ne rămâne aproape complet inaccesibilă, fereastra pune în scenă un joc intricat între
,, vizibil" şi „invizibil".
Motivul ferestrei este cu atât mai important cu cât el oferă o dedublare a imaginii chiar înăuntrul tabloului. 2 Cadrul ferestrei e paralel cu cel al pânzei. Dreptunghiul vitrat din planul doi este inserat în suprafaţa încadrată care constituie tabloul. Marginile lor, la extremitatea stângă a reprezentării, coincid parţial. Fereastra este o „imagine în imagine". Ea mai este, după o tradiţie care datează încă din Renaştere, o metaforă a picturii. 3
Dar aici e cazul să nuanţăm. În timp ce pentru L.B. Alberti punerea în perspectivă a realităţii era comparabilă cu „o vedere printr-o fereastră deschisă"\ în epoca impresionistă
vederea prin fereastră, chiar păstrând rolul său de metaforă
a reprezentării picturale, îşi schimbă sensul: dacă ea rămâne o emblemă a „noii picturi", există pentru aceasta două raţiuni.
Prima constă în arbitrarul decupajului operat de cadrul ferestrei, a doua, în gradarea vizibilităţii oferite de fereastra vitrată.
Două texte celebre formează substratul teoretic al tabloului lui Caillebotte. Primul, datorat lui Edmond Duranty, a apărut în 1876 cu ocazia celei de a doua expoziţii impresioniste sub titlul Noua pictură: 49
„Ochiul nostru, aţintit într-o parte, la o anumită distanţă
de noi, pare îngrădit de un cadru şi nu vede obiectele laterale decât în conexiune cu acest cadru. Dinăuntru, comunicăm cu exteriorul prin fereastră: fereastra este un alt cadru, care ne însoţeşte neîncetat, în tot timpul pe care îl petrecem în casă, şi care nu e deloc neglijabil.
După cum suntem mai departe sau mai aproape, aşezaţi sau în picioare, cadrul ferestrei decupează în modul cel mai neaşteptat şi cel mai schimbător spectacolul lumii de afară, procurându-ne infinita varietate, instantaneul, care dă atâta savoare realităţii. "5
Al doilea text n-are un raport direct cu poetica picturală, dar priveşte în ansamblu reprezentarea artistică aşa-zis „realistă". Este vorba de succintul eseu al lui Zola intitulat
