21. Gustave Caillebotte, Interior, 1880, ulei pe pânză, 116x89 cm, colecţie particulară.
li
Caillebotte şi intriga vizuală
Pentru Joris Karl Huysmans, cronicarul Expoziţiei Artiştilor Independenţi din anul 1880, tabloul lui Gustave Caillebotte intitulat Interior (ii. 2 1) era „pur şi simplu o capodoperă". Descrierea pe care o făcea tabloului cu acest prilej rămâne una dintre cele mai bune:
„Subiectul ? O, Doamne ! E cu totul obişnuit. O femeie stă cu spatele la noi, în picioare, în faţa unei ferestre, în timp ce un bărbat, aşezat într-un fotoliu, din profil, citeşte jurnalul în preajma ei - iată tot [ . . . ]. În fundul scenei, dincolo de fereastra prin care se revarsă lumina, ochiul surprinde casa din faţă şi literele mari, aurite, pe care industria le caţără pe balustradele balcoanelor, pe pervazul ferestrelor, în această privire fugară asupra ora
şului [ . . . ]. Cuplul se plictiseşte, cum se întâmplă adesea în viaţă [ . . . ]. E un crâmpei de existenţă contemporană, înregistrat ca atare [ . . . ]. Cât despre execuţia acestei pânze, este simplă, sobră, aş spune chiar aproape clasică. Fără
pete tremurate de culoare, fără focuri de artificii, fără
intenţii abia punctate, fără indigenţe." 1
47
Această descriere nu epuizează desigur tabloul. Ea deschide însă o cale de interpretare, chiar dacă de o manieră
mai curând negativă. Şi cum execuţia pânzei ( ,,factura" ) este
„aproape clasică" ( ,,non-impresionistă"), iar subiectul „cu totul obişnuit", înseamnă că punctul tare al operei trebuie căutat nu în „factură", şi nici în „subiect", ci în punerea în scenă a unei intrigi vizuale.
O remarcă se impune din capul locului. Caillebotte contează printre spiritele minore ale mişcării impresioniste.
Nici vorbă să polemizăm aici cu această opinie, oricât de justă sau injustă ar fi ea. Mai important e să înţelegem activitatea de pictor a lui Caillebotte în relaţie cu ceea ce a fost autentica sa vocaţie : aceea de colecţionar. Or tocmai aici îmi pare că rezidă centrul de interes al operei lui : pictura sa este cea a unui colecţionar de idei impresioniste, pe care el le comentează cu instrumentele picturii înseşi.
În cazul Interiorului, Caillebotte abordează unul din punctele cele mai „fierbinţi" ale noii poetici picturale : tematizarea privirii. Tabloul lui Caillebotte poate fi considerat ca împlinirea şi poate culmea unei reflecţii care însuma deja la acea dată ( suntem în 1880) mai mult de zece ani de existenţă.
