ENCICLOPEDIA GALACTICA
NEOTRANTOR îi era numele! Noul Trantor! Dar, după ce-l pronunţai, epuizai dintr-o dată orice asemănări între noul Trantor şi măreţul original. La doi parseci distanţă, soarele Vechiului Trantor încă mai strălucea, iar Capitala Imperială a Galaxiei încă mai brăzda spaţiul în rotirea tăcută şi eternă pe orbita sa.
Vechiul Trantor era încă locuit şi avea o populaţie nu mai mare ele o sută de milioane, probabil, în timp ce cu cincizeci de ani mai devreme forfoteau acolo patruzeci de miliarde. Uriaşa lume de metal era o ruină cumplită.
Temeliile ameţitor de înalte ale multiturnurilor ce porneau din reţeaua unică de metal erau acum rupte şi goale ― purtînd încă găurile provocate de explozii şi de focul distrugător ―, cioburi din Marea Devastare ce avusese loc cu patruzeci de ani în urmă.
Era ciudat că o lume care fusese centrul Galaxiei vreme de două mii de ani, care dominase asupra unui spaţiu fără limite şi fusese cămin pentru legiuitori şi domnitori, ale căror capricii făceau să tremure lumi aflate la sute de parseci distanţă, putea muri într-o singură lună. Era ciudat că o lume care rămăsese neclintită de-a lungul mareelor cuceritoare şi retragerilor, vreme de un mileniu, o lume care rămăsese neatinsă de războaiele civile şi de revoluţiile de palat ale unui alt mileniu, să piară în cele din urmă. Era ciudat ca Gloria Galaxiei să devină un cadavru în descompunere.
Patetic!
Pentru că aveau să mai treacă alte şi alte secole pînă cînd realizările măreţe a cincizeci de generaţii să decadă într-atît încît să nu mai poată fi folosite. Numai nevolnicia oamenilor le făcea inutile acum.
După ce miliarde de oameni muriseră, milioanele de oameni rămaşi sfîrtecaseră baza strălucitoare de metal a planetei şi descoperiseră solul care nu simţise atingerea razelor solare de mai bine de o mie de ani.
Înconjuraţi de perfecţiunile mecanice, rodul eforturilor umane, împresuraţi de minunăţiile industriale ale omenirii eliberate de tirania mediului, oamenii se întorseseră la pămînt. Pe uriaşele autostrăzi creşteau acum grîul şi porumbul, iar în umbra turnurilor înalte păşteau acum oile.
Dar Neotrantor exista ― o planetă obscură ca un sat, înecată în umbra puternicului Trantor, pînă cînd o familie regală scăpată ca prin minune din calea pîrjolului Marii Devastări îşi găsise aici ultimul refugiu şi rezistase cu greu valului distrugător al rebeliunii. Domnise acolo într-o strălucire fantomatică peste o rămăşiţă în descompunere a Imperiului.
Douăzeci de Lumi Agricole însemnau un Imperiu Galactic!
Dagobert al IX-lea, stăpînitor a douăzeci de lumi de nobili refractari şi ţărani morocănoşi, era împăratul Galaxiei, Stăpîn al Universului!
Dagobert al IX-lea avusese douăzeci şi cinci de ani în ziua însîngerată în care sosise pe Neotrantor, împreună cu tatăl său. Încă îi erau vii în memorie gloria şi puterea Imperiului. Dar fiul său, care avea să devină cîndva Dagobert al X-lea, a văzut lumina zilei pe Neotrantor.
Nu cunoştea decît douăzeci de Lumi.
Automobilul aerian decapotabil al lui Jord Commason era cel mai frumos vehicul de acest fel din întregul Neotrantor. Şi asta nu pentru că el era cel mai bogat latifundiar de pe Neotrantor, ci din multe alte motive. De pildă, în tinereţe, fusese tovarăşul nedespărţit şi geniul rău al unui tînăr prinţ-moştenitor, prizonier în strînsoarea dominatoare a unui împărat în puterea vîrstei. Acum devenise tovarăşul nedespărţit, şi tot geniu al răului, al unui prinţ-moştenitor în puterea vîrstei care detesta şi domina un împărat bătrîn..
Prin urmare, Jord Commason, în automobilul său aerian, acoperit cu un strat de sidef şi ornamentat cu aur şi lumetron, care n-avea nevoie de blazon pentru a se şti cui aparţinea, contempla pămînturile, milele întregi de grîu unduitor, uriaşele batoze şi combine ― toate fiind proprietatea sa ―, şi se gîndea prudent la propriile-i probleme.
Alături de el, şoferul cocîrjat şi ofilit conducea atent printre curenţii înalţi de aer şi zîmbea.
Jord Commason vorbi vîntului, aerului şi cerului:
― Îţi aminteşti ce ţi-am spus, Inchney?
Părul rar şi brăzdat de şuviţe albe al lui Inchney flutura uşor în vînt. Zîmbetul de pe faţă lăsa să i se vadă lipsa cîtorva dinţi, iar cutele verticale de pe obraji i se adînciră, sporind impresia că ar avea tot timpul de ascuns vreun secret. Şuieră printre dinţi:
― Da, sire, şi m-am tot gîndit,
― Şi la ce concluzie ai ajuns, Inchney? întrebă Jord cu un aer ce trăda nerăbdarea.
Inchney îşi aminti că fusese şi el un lord tînăr şi atrăgător pe Vechiul Trantor şi că acum, pe Neotrantor, era o relicvă de nerecunoscut, care trăia prin mărinimia Nobilului Jord Commason, căruia trebuia să-i răsplătească bunătatea oferindu-i sfaturi subtile la cerere. Oftă discret şi şopti din nou:
― E recomandabil să-i primiţi pe vizitatorii de pe Fundaţie, sire. Mai ales că au sosit doar cu o navă pe care nu se află decît un bărbat capabil să lupte. Cît de bineveniţi sînt?
― Bineveniţi? făcu Commason întunecat. Se zice despre oamenii de pe Fundaţie că ar fi magicieni, deci puternici.
― Uf, murmură Inchney, pîcla şi distanţa ascund adevărul. Fundaţia nu-i decît o lume obişnuită, iar cetăţenii ei nimic altceva decît oameni. Dacă foloseşti dezintegratorul împotriva lor îi poţi ucide. (Inchney menţinu vehiculul pe cursul stabilit. Undeva, dedesubt, un rîu se unduia scînteietor.) N-aţi auzit zvonurile despre omul care tulbură lumile Periferiei? şopti el.
― Ce ştii despre asta? întrebă Commason, subit bănuitor.
De astă dată, zîmbetul dispăru de pe chipul şoferului:
― Nimic, sire. Nu era decît o întrebare neroadă.
Nobilul nu ezită prea mult şi spuse fără menajamente:
― Nimic din ce întrebi nu arată nerozie, iar modul în care ajungi să cunoşti multe lucruri ţi-ar putea aduce pieirea într-o bună zi. Dar, fie! Acelui om i se spune Catîrul şi, cu cîteva luni în urmă, un supus de-al său a fost pe-aici cu... cu diverse treburi. Acum aştept pe un altul... ca să ajungem la o înţelegere.
― Şi aceşti nou-sosiţi? Probabil că nu sînt cei pe care-i aşteptaţi!
― Nu poartă însemnele pe care trebuia să le recunosc.
― S-a anunţat că Fundaţia a fost capturată...
― Nu-mi amintesc să-ţi fi spus eu aşa ceva,
― Aşa s-a raportat, continuă Inchney indiferent. Dacă e adevărat, atunci aceştia ar putea fi refugiaţi şi ar fi bine să-i reţineţi pentru omul Catîrului, ca să-i daţi o dovadă de prietenie şi cinste.
― Da? întrebă Commason nehotărît.
― Da, sire, întrucît se ştie că prietenul unui cuceritor nu e decît ultima lui victimă, această acţiune ar reprezenta doar o măsură justificată de autoprotecţie. Încă mai există Sonde Psihice, iar noi avem la îndemînă patru creiere de pe Fundaţie. Am putea afla multe lucruri folositoare despre Fundaţie, şi chiar despre Catîr. Şi apoi ar fi o treabă de nimic să cîştigaţi prietenia Catîrului.
În liniştea înălţimilor, mintea lui Commason reveni la gîndurile dintîi:
― Dar dacă Fundaţia nu s-a prăbuşit?! Dacă toate rapoartele acelea nu sînt decît minciuni? Prezicerile arătau că Fundaţia nu poate fi înfrîntă.
