― Vremea prezicătorilor a trecut demult, sire.
― Şi, totuşi, dacă nu s-a prăbuşit, Inchney? Ia gîndeşte-te. E adevărat, Catîrul mi-a făcut unele promisiuni... Mersese prea departe cu gîndul şi ezită speriat: Asta este, s-a lăudat şi gata. Laudele nu sînt decît vorbe în vînt, dar faptele sînt fapte.
Inchney rîse pe înfundate:
― Într-adevăr, faptele sînt fapte pînă nu te lovesc direct. Dar cu greu s-ar putea găsi o ameninţare mai îndepărtată decît o Fundaţie aşezată la celălalt capăt al Galaxiei.
― Şi mai este şi prinţul, murmură Commason, mai mult pentru sine,
― Şi el poartă tratative cu Catîrul, sire?
Commason nu reuşi să păstreze secretul privind schimbările din ultima vreme:
― Nu aşa ca mine. Dar devine pe zi ce trece tot mai nestăpînit şi mai greu de controlat. Parcă a intrat un demon în el. Dacă-i voi reţine pe aceşti oameni şi el va voi să-i folosească spre propriu-i profit ― pentru că nu e lipsit de o anume ascuţime de minte ―, eu nu sînt încă pregătit să-l înfrunt. Se încruntă dezgustat.
― I-am văzut ieri în treacăt pe străinii aceia, zise şoferul, aparent fără nici o legătură. Printre ei se află şi o femeie ciudată, brunetă. Păşeşte cu dezinvoltura unui bărbat şi chipul ei uimitor de palid contrastează cu strălucirea întunecată a părului. (Simţind o nuanţă de căldură în şoapta guturală a vocii seci, Commason se întoarse surprins către el.) Inchney continuă: Socot că prinţul îşi va folosi ascuţimea minţii pentru a ajunge la un compromis rezonabil pentru ambele părţi. Aţi avea de cîştigat dacă îi lăsaţi lui fata...
Chipul lui Commason se lumină dintr-o dată:
― Ce idee! Mi-a venit o idee! Inchney, întoarce! Şi, dacă totul va merge bine, vom mai discuta în legătură cu libertatea ta.
Commason găsi că era aproape de domeniul superstiţiei faptul că pe biroul său îl aştepta o Capsulă Personală. Sosise pe o lungime de undă cunoscută doar cîtorva oameni. Commason zîmbi satisfăcut. Omul Catîrului era în drum spre el, iar Fundaţia se prăbuşise cu adevărat.
Visele Baytei în legătură cu Palatul Imperial se risipiră în faţa realităţii şi în sinea ei avu un sentiment nelămurit de dezamăgire. Camera în care se afla era mică, aproape sărăcăcioasă, iar Palatul nici pe departe nu egala reşedinţa primarului de pe Fundaţie, iar în ceea ce-l privea pe Dagobert al IX-lea„.
Bayta avea păreri exacte despre modul în care trebuia să arate un împărat. Nu ca un bunicuţ binevoitor slab, albit şi şters, sau care să servească ceştile de ceai cu mîna lui, vizibil îngrijorat în legătură cu confortul oaspeţilor săi.
Dar aşa era.
Dagobert al IX-lea chicoti în timp ce turna ceaiul în cana pe care o ţinea cu mînă sigură:
― Un moment în care să nu am nevoie de ceremonial şi curteni e o mare plăcere pentru mine, draga mea. De multă vreme n-am mai avut prilejul de a primi cum se cuvine vizitatori din provinciile mele exterioare. Acum, c-am mai îmbătrînit, fiul meu se ocupă de toate amănuntele astea, plicticoase uneori. Nu l-ai întîlnit pe fiul meu? E un băiat deosebit, dar cam îndărătnic. Aşa e tineretul. Vrei cumva o capsulă cu aromă?... Nu?
Toran încercă să-l întrerupă:
― Maiestatea voastră...
― Da?
― Maiestatea voastră, n-a fost în intenţia noastră să vă deranjăm...
― Nici vorbă, nu mă deranjaţi deloc. Astă-seară va avea loc recepţia, dar pînă atunci avem toată libertatea. De unde spuneaţi că sînteţi? De mult n-am mai avut o recepţie oficială. Veniţi din Provincia Anacreon?
― De pe Fundaţie, Maiestatea voastră Imperială!
― A, da, Fundaţia! Acum îmi amintesc. E în Provincia Anacreon. N-am fost niciodată acolo, căci doctorul mi-a interzis să întreprind călătorii lungi şi obositoare. Dar nu-mi amintesc de rapoarte recente din partea viceregelui de pe Anacreon. Care e situaţia la voi? încheie el curios,
― Sire, bîigui Toran, nu avem motive să ne plîngem.
― E plăcut să aud asta. Voi transmite felicitări viceregelui meu.
Toran privi neajutorat către Ebling Mis care începu să vorbească cu voce tare:
― Sire, ni s-a spus că vom avea nevoie de permisiunea dumneavoastră pentru a vizita Biblioteca Universităţii Imperiale de pe Trantor.
― Trantor? întrebă împăratul mirat. Trantor? Apoi o umbră de durere nelămurită i se aşternu pe chipul slab: Trantor? şopti el. Acum îmi amintesc. Intenţionez să mă întorc acolo cu un puhoi de nave. Veţi veni cu mine. Împreună, îl vom zdrobi pe rebel, pe Gilmer. Împreună, vom restaura Imperiul! Îşi îndreptă spatele cocoşat şi vocea îi deveni mai puternică. O clipă privi hotărît, apoi clipi şi spuse domol: Dar Gilmer e mort. Acum parcă-mi amintesc. Da, da. Gilmer e mort! Trantor a murit... Pentru o clipă, mi s-a părut... De unde spuneţi că veniţi?
Magnifico îi şopti Baytei:
― E chiar împărat? Eu credeam că împăraţii sînt mai măreţi şi mai înţelepţi decît oamenii de rînd.
Bayta îi făcu semn să tacă şi zise:
― Dacă Maiestatea voastră Imperială ar semna un ordin care să ne permită să mergem pe Trantor, ar face un mare serviciu cauzei noastre comune.
― Pe Trantor?
Împăratul era cu mintea tulburată, neputînd înţelege nimic.
― Sire, Viceregele din Anacreon, în numele căruia vorbim, vă transmite că Gilmer este încă în viaţă...
― În viaţă? Trăieşte? bubui vocea lui Dagobert. Unde? Ne vom război!
― Maiestatea voastră Imperială, lucrul acesta nu trebuie dezvăluit deocamdată. Nu se ştie sigur unde se află Gilmer. Viceregele ne-a trimis pe noi să vă înştiinţăm, dar numai pe Trantor am putea să-i găsim bîrlogul. Odată descoperit...
― Da, da... Trebuie descoperit... Bătrînul împărat se bălăbăni pînă la perete şi atinse fotocelula minusculă cu un deget tremurător. După ce aşteptă să se întîmple ceva, bolborosi: Servitorii mei nu vor să vină. Nu-i mai pot aştepta. Mîzgăli ceva pe o foaie de hîrtie şi încheie cu o semnătură în care litera D era bogat ornamentată. Apoi zise: Gilmer va afla ce înseamnă puterea împăratului său. De unde spuneaţi că sînteţi? Anacreon? Care e situaţia pe-acolo? Numele împăratului este cinstit cum se cuvine?
Bayta luă hîrtia dintre degetele lui nevolnice:
