― Ce?
Mis ridică ochii mirat, apoi puse mîna uşor pe încheietura mîinii lui Toran, uitînd despre ceea ce discutaseră pînă atunci.
― Toran, eu... priveam către Trantor. Ştii... am o senzaţie bizară... de cînd am sosit pe Neotrantor. E ca un îndemn, o forţă care mă împinge, mă îmboldeşte, parcă dinlăuntrul meu. Toran, voi reuşi; ştiu că voi reuşi. Lucrurile încep să mi se limpezească în minte ― niciodată nu mi-au fost atît de clare.
Toran îl privi mirat şi ridică din umeri. Cuvintele lui Mis nu reuşeau să-i redea încrederea. Mai făcu o încercare:
― Mis?
― Da?
― N-ai văzut o navă coborînd pe Neotrantor exact cînd noi ne ridicam?
Fără să se gîndească, Mis răspunse:
― Nu.
― Eu am văzut-o. Poate a fost o nălucire, dar ar fi putut tot atît de bine să fie nava filiană.
― Cea pe care era Căpitanul Han Pritcher?
― Cea cu nu se ştie cine la bord. Asta-i părerea lui Magnifico. Ne-a urmărit pînă aici, Mis.
Ebling Mis nu spuse nimic,
― S-a întîmplat ceva cu tine? întrebă Toran îngrijorat. Nu te simţi bine?
Ochii lui Mis erau gînditori, strălucitori şi stranii. Nu-i răspunse.
23
Ruinele Trantorului
LOCALIZAREA unui obiectiv pe lumea uriaşă a Trantorului prezintă o dificultate unică în Galaxie. Nu există continente sau oceane care să poată fi observate de la o distanţă de o mie de mile. Nu există fluvii, lacuri şi insule care să poată fi zărite prin spărtura dintre nori.
Lumea strînsă într-o carapace metalică era sau, mai exact, fusese un singur oraş colosal şi numai vechiul Palat Imperial putea fi identificat cu uşurinţă din spaţiu. Bayta se roti în jurul lumii la o înălţime joasă, accesibilă şi unui autovehicul zburător, căutînd cu insistenţă.
Începură cu zonele polare, unde stratul de gheaţă format pe turlele metalice era o dovadă sumbră a distrugerii sau funcţionarii defectuoase a instalaţiilor de condiţionare, şi coborîră spre sud. Din cînd în cînd, putură face încercări de corelare între ceea ce vedeau şi ceea ce le indicau hărţile incomplete pe care le procuraseră pe Neotrantor.
Dar cînd zăriră primele semne de verdeaţă, era limpede că nu se mai puteau înşela. Spaţiul liber, neacoperit de metal era de cincizeci de mile. Zona de un verde neobişnuit se întindea pe sute de mile pătrate, înconjurînd măreţia şi graţia vechilor reşedinţe imperiale.
Bayta rămase ca suspendată şi se orientă încet. Nu se puteau ghida decît după uriaşele parapete suspendate. Nişte săgeţi lungi şi drepte pe hartă; panglici netede şi lucitoare sub ei.
Ajunseră la ceea ce harta indica drept Universitate mai mult pe ghicite şi după zona mai plată a ceea ce demult trebuia să fi fost un cosmodrom aglomerat şi nava coborî.
Numai cînd ajunseră în învălmăşeala de structuri metalice iluzia de strălucire şi frumuseţe pe care o avuseseră în aer se dizolvă de parcă nici n-ar fi fost şi imaginea le apăru în realitatea ei: metal răsucit si ars, resturi rămase în urma Devastării. Turlele înalte erau retezate, pereţii netezi aveau găuri oribile cu margini răsucite şi tăioase, şi doar pentru o clipă văzură o suprafaţă de pămînt negru şi arat ― probabil cîteva sute de acri.
Lee Senter aşteptă coborîrea navei, care se aşeză încet pe pămînt. Rasuflă uşurat văzînd nava ciudată ce nu părea să vină de pt Neotrantor. Asemenea nave ca şi afacerile necurate cu oameni din spaţiu puteau să însemne sfîrşitul puţinelor zile de pace şi o întoarcere la vremurile grandioase din vechime, de luptă şi de moarte. Senter era conducătorul Grupului; avea în grijă cărţile vechi şi citise despre vremurile de glorie. Nu voia ca ele să revină.
Aşteptă aproape zece minute pînă ce nava se aşeză pe cîmpie, dar în acest timp multe lucruri i se derulară prin minte. Revăzu întîi prima fermă mare a copilăriei ― aceasta i se întipărise în memorie mai ales din pricina numărului mare de oameni de-acolo. Apoi, retrăi exodul tinerelor familii către noi pămînturi. Avea pe atunci zece ani; era un copil neştiutor şi speriat.
Apoi, noile clădiri, marile plăci de metal care trebuiau desprinse şi îndepărtate; solul dezgolit care trebuia arat, împrospătat şi readus la viaţă; clădirile din vecinătate care trebuiau dărîmate şi nivelate, iar altele transformate în locuinţe.
Grînele trebuiau să crească şi să fie recoltate, prin eficienţa mută a autoconducerii; sosirea pe lume a noii generaţii de copii viguroşi, născuţi aproape de pămînt; ziua cea mare în care el fusese ales conducător al Grupului şi, pentru prima oară de la împlinirea vîrstei de optsprezece ani, nu mai trebuise să se bărbierească, lăsînd să-i crească primele tuleie ale Bărbii de Conducător.
Iar acum, Galaxia ar putea să vină nechemată şi să pună capăt efemerei idile a izolării...
Nava îşi găsi locul. Privi tăcut deschiderea ecluzei. Ieşiră patru oameni, precauţi şi gata să riposteze. Erau trei bărbaţi ― unul bătrîn, altul tînăr şi un altul slab şi cu nasul mare ― şi o femeie, păşind printre ei ca un egal. Îşi luă mîna de pe barba pe care şi-o mîngîia şi avansă cîţiva paşi în întîmpinarea lor.
Făcu gestul universal care semnifica gîndurile paşnice, ţinînd mîinile în faţă, cu palmele bătucite şi înăsprite de muncă în sus.
Tînărul îi imită gestul:
― Venim cu gînd de pace.
Cuvintele îi erau ciudate, dar inteligibile, şi fură bine primite. Lee răspunse din adîncul inimii:
― Pace să fie! Sînteţi bineveniţi şi vă veţi bucura de ospitalitatea Grupului. Vă e foame? Veţi mînca. Vă e sete? Veţi bea.
Răspunsul veni calm:
― Îţi mulţumim pentru bunătate şi vom transmite bunele urări ale Grupului vostru cînd ne vom întoarce în lumea noastră.
În spatele lui, bărbaţii Grupului zîmbiră şi, din adăpostul structurilor din jur, apărură şi femeile.
Cînd ajunseră la locuinţa sa, Lee scoase cutia cu pereţi de oglindă, ţinută sub cheie într-o ascunzătoare, şi oferi fiecăruia dintre oaspeţi cîte o ţigară lungă de foi; le păstrase pentru ocazii cu totul deosebite. Ezită în faţa femeii, care se aşezase printre bărbaţi. Străinii admiteau asta, poate le făcea chiar plăcere o asemenea sfidare. Cu mişcări stîngace îi întinse cutia.
Ea acceptă o ţigară zîmbind şi aspiră fumul aromat cu cu o încîntare firească. Lee Senter era scandalizat, dar îşi stăvili această emoţie deplasată.
